[i] Tot ceea ce notasem în prima parte a spectacolului Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois ori am adăugat mai apoi rămâne pe un palier mai jos decât cel al emoţiei pure pe care o simt în apogeul acestei poveşti. Una pe care poate am trăit-o, poate o vom trăi, o limpede ilustrare a vulnerabilităţii şi a fascinantului hazard care ne guvernează. Ceea ce scriu ţine de pânza unui păianjen geometrizând aerul. E doar o notă de subsol.
Încep cu ignoranţa mea în asocierea prenumelui Alois cu al 'aceluia', de unde şi presupunerile eronate, focalizate pe sensul cuvântului "luat", din titlu, oscilând şi spre sensul contrar, "cumpărat". Revelarea, destul de timpurie în piesă, a înţelesului titlului, atrage atenţia asupra calităţii textului. Cosmin Stănilă a scris o piesă cu adevărat pentru teatru, un reper în dramaturgia noastră contemporană. Titlu, scriitură, potenţial pentru punerea în scenă. Şi e remarcabil pentru un tânăr actor talentat, aşa cum e interesant de aflat cum a privit transpunerea şi interpretarea altora a propriului text.
Reactor punctează fericit cu această opţiune, ivită în urma unui proiect gândit de ceva vreme, al rezidenţelor Drama 5, o preocupare pentru creaţia teatrală. Reactor oferă astfel un spectacol pe un palier superior de calitate, de unde şi solicitarea de resurse sporite.
Încep cu ignoranţa mea în asocierea prenumelui Alois cu al 'aceluia', de unde şi presupunerile eronate, focalizate pe sensul cuvântului "luat", din titlu, oscilând şi spre sensul contrar, "cumpărat". Revelarea, destul de timpurie în piesă, a înţelesului titlului, atrage atenţia asupra calităţii textului. Cosmin Stănilă a scris o piesă cu adevărat pentru teatru, un reper în dramaturgia noastră contemporană. Titlu, scriitură, potenţial pentru punerea în scenă. Şi e remarcabil pentru un tânăr actor talentat, aşa cum e interesant de aflat cum a privit transpunerea şi interpretarea altora a propriului text.
Reactor punctează fericit cu această opţiune, ivită în urma unui proiect gândit de ceva vreme, al rezidenţelor Drama 5, o preocupare pentru creaţia teatrală. Reactor oferă astfel un spectacol pe un palier superior de calitate, de unde şi solicitarea de resurse sporite.
Alegerea valenţei bilingve este creativă în sine, în poveste, nu doar prin integrarea unei actriţe de mare forţă, Emőke Kató. Ceea ce întregeşte cu succes aceste premise este implicarea lui Andrei Măjeri, aflat într-o continuă alternare a ideilor şi a modalităţilor de exprimare. De data aceasta îmi pare a se fi plasat discret, aproape invizibil pe scenă, dar tot mai puternic perceput în sensul pe care-l propune dincolo de povestea propriu-zisă. Spectacolul fiind accesibil, acum, doar prin proiecţia unei înregistrări (foarte bună filmarea realizată de Mihai Stanciu), cortina străvezie de prim plan îmi pare că ne aduce alături, spectator şi regizor, nevăzuţi, mai mult decât o sală plină în întuneric.
Dirijorul ascuns care pune un tablou, central, să patroneze spectacolul, care adaugă, la final, un cântec ce, practic, relansează totul. Alegerea tabloului semnat de Max Ernst, The Virgin Spanking the Christ Child before Three Witnesses: Andre Breton, Paul Eluard, and the Painter, unul absolut remarcabil, îmi pare a fi şi în ton cu o anume frondă de etapă, aşa cum stârneşte şi întrebări legate de trecutul comun al celor două personaje, din care vedem doar scene care ţin de întregirea unui cerc al omului, de reversibilitatea unor gesturi copil-părinte de la începutul şi de la sfârşitul vieţii.
Suntem martori, precum cei din rama din ramă, ispitiţi a judeca o imagine, în fapt, străină, în baza propriilor experienţe şi a unui canon. La cele două capete, alte chipuri ale unui personaj imaginar ce patronează pe acela din carne. Actriţa, Eszter (nume legendar, simbol al curajului de a interveni pentru salvarea celor sortiţi pieirii), repetă replici ale Marthei, din Cui i-e frică de Virginia Woolf?, cea care îşi imagina copilul pe care nu-l putea avea. Pentru ca în final, dincolo de Styx, Eszter cântă frumoasa baladă compusă de Szilveszter Jenei (interpretată de Friderika Bayer la Eurovision 1994), în care tulbură versul "Plâng fără lacrimi pentru copilul meu nenăscut". Un spectacol despre adormirea unei maici. Un prilej de a rediscuta despre dreptul de a-ţi alege un sfârşit pe care-l consideri demn.
La Teatrul Naţional din Craiova, Vlad Drăgulescu a montat textul lui Ionel Buşe, Bătrânul şi Eutanasierul, o dezbatere revărsată, preponderent, spre mai multe teme răspunzătoare de clivaje în lumea de azi. În piesa lui Cosmin Stănilă avem pledoaria simplă, profund umană şi poetic exprimată. Licoarea e doar arătată, codul fiind al sucului dulce, de exemplu, de portocale. Şi ce frumos vine replica fiului: "De care suc ai zis? De portocale, nu?", pentru ca apariţia lor să înfioreze finalul. Iar ultimul vers al baladei, "Cui să-i spun păcatele mele, Dumnezeule?" reaminteşte o altă replică de forţă: "[...] dacă acolo e Dumnezeu sau ceva asemănător... sper că e destul de... om încât să înţeleagă", una ce răstoarnă evaluarea clasică, pentru a repotenţa sensul.
Cosmin Stănilă a ales ca personajul său să fie din lumea teatrului, ceea ce implică, în primul rând, dramatismul situaţiei, un simbol al memoriei este condamnat să uite tot, nu doar ce ţine de profesie. Apoi, statutul, întărit de celebritatea actriţei în cauză, explicând alegerea fiului privind îngrijirea mamei. Altfel, de câţiva ani, a luat amploare înfiinţarea de case dedicate (şi) acestor situaţii, în condiţii mai mult sau mai puţin bune, dar în ton cu gradul de civilizare a societăţii. Cum numele Alzheimer a devenit cunoscut pe scară largă abia cu secolul acesta, deşi Auguste, prima persoană diagnosticată cu o boală purtând numele medicului care s-a oprit asupra ei şi a identificat simptomele, s-a stins la 1906, mă întorc prin amintiri şi reconstitui diferitele similitudini cu cazuri despre care se vorbea cu alte denumiri, incluzând decenţă, înţelegere şi un strop de umor. Era şi timpul în care familia trăia, în mai mare măsură la un loc, îngrijirea fiind potenţial mai caldă.
Privind spectacolul, m-am gândit şi la felul în care regizorul a girat, acum, relaţia mamă-fiu. Andrei Măjeri a scris şi pus în scenă, la Teatrul Elvira Godeanu, Amplexus, un spectacol având în centru, de asemenea, o mamă. De data aceasta, în prima parte, am simţit o anume răceală în felul în care mama îşi primeşte şi priveşte fiul. Poate fi, deja, efectul bolii instalate, dar este o anume convenţionalitate, ceea ce intrigă puţin, având în vedere forţa actriţei.
Tânărul Lucian Teodor Rus, cu alura troţkistă cu care intră în scenă, ilustrează spiritul, iritant în ceea ce mă priveşte, al celui care priveşte lumea scrupulos în privinţa încadrării în câteva reguli de corectitudine, stabilite exterior acesteia. Activismul pornit cu bune intenţii, generos, se metamorfozează gradual, pe măsură ce intervine înţelegerea şi propria durere. Sare în atenţie de câte ori îi spune "mama", articulat, cu accent (ţin mult la folosirea acestuia, regional sau etnic), mirându-se mereu, până aproape de final, de vorbele şi gesturile ei deja tributare "neamţului".
Este amuzantă mica tiradă a Eszterei, aflată sub semnul acestei formulări: "cât de prost trebuie să fii să accepţi să se boteze după numele tău o boală?". Lucian Teodor Rus, care s-a întâlnit cu interpretarea suferinţei şi sublimarea ei prin artă în filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate, creşte odată cu evoluţia poveştii. Apelul său către iubită, târziu după tracasarea neînţelegerii ei, după solicitanta scenă cu mama, este unul dintre cele mai frumoase momente: "mersi c-ai răspuns" - şi îşi descarcă sufletul, simte prima dată rostul acelei fiole. Iar plânsul lui, urmând unei creşteri a tonului atât în interpelări, nicicând împăcat cu clacarea mamei, cât şi în fredonarea cântecului de la aniversare, tot mai tare, plânsul înghesuit sub pat, este cutremurător.
Jocul de-a copilul, în scene bine construite, cu un asemenea revers, sunt o probă de măiestrie pentru Emőke Kató. Acolo se vede mama, apoi recăderea în neant. Impecabil jocul ei pe toată durata accelerării unei degradări generale. În primul rând prin chipul care, de data asta, transmite enorm chiar prin absenţa unei expresii. Ochii, încleştarea gurii, poziţia capului. Scena din baie, inspirat oferită prin proiecţie, dar şi cea din bucătărie, sunt emoţionante prin ceea ce transmit cu un simplu gest.
Emőke Kató este o actriţă care merită cel puţin o nominalizare UNITER pentru acest rol, prilej de a verifica aserţiunea din monologul menit să amintească atenţia de acordat celui diferit. "E o bucurie pentru mine când oricare dintre colegii mei de la teatrul de aici sau de la celelalte teatre maghiare sunt premiaţi. Înseamnă că nu vă e atât... că nu vă e atât de frică să ne pronunţaţi numele greşit." Actriţele şi actorii maghiari au fost laureaţi în proporţie de aproximativ 10-11%, regizorii maghiari aproape dublu, teatrele maghiare de asemenea mai mult, o reflectare a valorii ridicate a acestui segment în România. Monologul atinge şi spinoasa problemă a procentului de consumatori de cultură, a destinului multor artişti din breaslă, în fond, a oricărui om. "Ne petrecem vieţile aşteptând un mare rol. De la un mare regizor. Ca să scrie bine de noi marele critic. Şi de fapt rezolvăm... un mare căcat."
Şi dacă Eszter ironizează puţin audienţa: "Puteţi să mă căutaţi 'după' pentru meditaţii de fonetică", rostirea actriţei chiar impune. Iar un clip cu Emőke Kató interpretând balada de la final ar putea fi un pas spre cunoaşterea culturală a celor de alături.
Adrian Piciorea a fost cel care a asigurat ilustraţia muzicală şi a început puternic, cu acel tic-tac al ceasului, propunere iterată a dramaturgului, vizibil doar în scena dedicată lui, declanşând procesul. Tranziţiile dintre scene, rezolvate video prin accelerarea imaginii, ca simbol al degradării grăbite, sunt însoţite de segmente de muzică electronică, uneori fantastă, alteori reproducând crizele personajelor. A fost şi cazul în care am simţit nevoia ca liantul să fie de o coloratură clasică, tocmai pentru a tempera tensiunea şi a permite o nouă confruntare cu stihia.
You Don't Own Me, care se aude la aplauzele de final, ar fi fost o soluţie, cu fragmente instrumentale, pentru ca, în cele din urmă, Leslie Gore să se audă cu vocea ei inconfundabilă. Un cântec al cărui refren remanent se impune ca un status al Eszterei. Cătălin Filip, light design şi sonorizare, deschide spectacolul cu proiectoarele desenând o inimă (auzită în tic tacul amintit mai sus), surprinde chipurile actorilor, se duce şi spre tabloul central. Sunetul pantofilor pe acel material al podelei este un impediment dar, pe ansamblu, în condiţiile de înregistrare, fără lavaliere, a fost bine.
Adrian Balcău a propus trei, patru piese de mobilier pentru decor, într-o funcţionalitate multiplă. Cu detalii, de la fotografiile de familie prinse la oglinda actriţei până la suportul pentru laptop (ah, mereu Apple!), aşezat cumva incomod. Cortina transparentă este de mare impact, ca frontieră în spaţiu şi timp, impunând imagini reale şi blurate. Costumele, la început cu vivacitate de roşu sau indigo înflorat, când nu sunt în alb-negrul de ceremonie, tranzitează spre dominanta unui bej care estompează lumina.
La final Ezter se 'pierde' în culoarea cortinei, doar inscripţia de pe tricou, 'Marvel', poate aduce un zâmbet de sub tristeţea apăsătoare, prin trimiterea la acea lume de eroi ai copilăriei. Ceea ce Eszter este, în felul ei. Fiecare poate reflecta la alegerea delegării altuia în privinţa momentului şi a gestului. Chipul extenuat al lui Lucian Teodor Rus acoperă totul, de la revoltă la acceptare.
"Ieşi puţin de-acolo şi zi-mi... zi-mi ce să fac! De ce-l laşi să te ia? Ah? De ce-l laşi? Nu vrei să ieşi! Stai acolo cu el! De ce m-ai lăsat pe mine să fac asta? Ştiai că nu pot. Trebuia s-o faci tu. Trebuia..."
Emőke Kató rosteşte la început, cu spaimă şi, poate părea cumva un capriciu, "Nu vreau să uit cine sunt". Ca individ, uită. Ca om, nu.
P.S. Titlul acestei cronici, Post memorie, este textul pictat pe o lucrare din seria intitulată Silent Manifesto, realizată de artistul Valentin Boiangiu, lucrare pe care am primit-o în dar şi pe care o păstrez la capul patului.
