Pe scena Sălii Mari a Teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc, publicul așezat pe gradene a putut aprecia întreg textul scris de Cosmin Stănilă în cadrul programului de rezidențe Drama 5 organizat de Reactor în vara lui 2020 (textul a fost publicat în volum de LiterNet și este disponibil spre citire / descărcare gratuit aici). Și asta pentru că, deși mare parte din spectacol se desfășoară în limba română, există anumite fragmente pe care actrița Teatrului Maghiar de Stat din Cluj le rostește în maghiară.
Personajul ei, actrița Eszter, e o etnică maghiară trăind în România într-o familie mixtă, rămasă văduvă, ce are nevoie de îngrijirea fiului său Cristi (Lucian Teodor Rus) pentru a traversa cât mai lin cu putință instalarea treptată a bolii Alzheimer, care la doar 49 de ani îi curmă cariera, planurile personale, viața. Aici, la Odorheiu Secuiesc, balansul fragil între lumea scenei (Eszter e una din vedetele teatrului maghiar din localitate) și cea familială (dialogurile ei cu Cristi se poartă în română, deși uneori mai strecoară câte un cuvânt în limba maternă a mamei - ar trebui inventat un cuvânt pentru limba maternă a mamei) e simțit pe deplin de spectatori.
Cum sunt, de altfel, gustate pe deplin poantele strecurate de Cosmin Stănilă în scena scrisă la inițiativa regizorului Andrei Măjeri (prezent la dráMA 2022 și subiect al unei consistente întâlniri cu criticii și publicul înaintea reprezentației), în care Eszter repetă acasă discursul pe care ar trebui să-l rostească la gala (UNITER nu e pronunțat, dar sugestia e evidentă) în care va primi premiul pentru întreaga activitate. Premoniția lui Măjeri a funcționat, Emőke Kató a urcat pe scena reală a Galei UNITER datorită lui Eszter, unde, conform, textului dramaturgic și realității cotidiene, noi, majoritarii, i-am stâlcit din nou numele.
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois crește pe măsură ce boala personajului principal avansează. Prima parte a montării lui Măjeri e mai degrabă convențională, mizând totul pe prestația celor doi actori. Treptat, luminile (light design: Cătălin Filip), muzicile (sound design: Adrian Piciorea), proiecțiile (video: Mihai Stanciu), perdelele și restul obiectelor din jur (decorul: Adrian Balcău) își intră în rol, oferă soluții, adaugă nuanțe, contribuie la complexitatea spectacolului.
Gesturile lui Emőke Kató se împuținează, discursul său își pierde coerența, actrița mizează din ce în ce mai mult pe expresiile faciale, pe privirea, capacitatea ei de a juca restrângerea treptată a universului unei bolnave de Alzheimer la propria persoană, la propriul creier, la propriile amintiri, la propriile fragmente de amintiri, la propriile confuzii e o splendidă demonstrație de actorie și de empatie. La celălalt pol, strivit de griji, de responsabilitate, de angoase, Cristi al lui Lucian Teodor Rus devine din ce în ce mai expansiv, mai disperat, mai zgomotos, transformare susținută pregnant la nivel gestual și mai puțin convingător la cel al vocii, al intonației, timbrului și modului de a fraza care rămân, în bună măsură, cele din prima parte a spectacolului.
Măjeri reușește să calibreze remarcabil nivelul de emoție transmis sălii. Când realitatea tinde să devină insuportabilă în curgerea firească a bolii, regizorul rupe cronologia și strecoară un moment din copilăria fiului și tinerețea mamei. Apoi revine la realitatea temporar îmblânzită. Într-un fel, poate că tot ce vedem sunt lunile de suferință ale lui Eszter privite din perspectiva lui Cristi. Poate că el are nevoie de aceste scurte momente de evadare în trecut pentru a da din nou sens chinului său personal.
Pentru că Alois (nume de cod / alint / prenume al faimosului / rău-famatului neuropatolog german Alzheimer) îi ia tot lui Eszter și aproape tot lui Cristi. Recuperarea după îndrăzneala de a fi aproape unui bolnav vizitat de neamțul care ascunde lucruri și amintiri recente e un demers dintre cele mai complicate. Iar decizia de pe urmă, cea pe care, în bună tradiție a puștii cehoviene, Stănilă o enunță de la bun început pentru a ne însoți pe tot parcursul celor 100 de minute ale reprezentației, e cireașa de pe tortul conștiinței celui care ajută: oprești sau nu chinul bolnavei înainte de vremea decisă de Dumnezeu / un orb bizar?
PS: Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois vine, în fine, la București. Miercuri, 28 septembrie 2022, de la ora 7PM, în cadrul celui de-al 12-lea Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent, spectacolul se va juca la unteatru. Bilete, aici.