80% din reclamele de la radio sau televizor sunt reclame la medicamente. Ce poate spune asta? Că suntem un popor bolnav? Că industria farmaceutică lucrează la foc continuu? Şi una şi alta. Oricum, industria farmaceutică este una dintre cele mai puternice în întreaga lume, iar bătălia pentru supremaţie este una acerbă. Iar cobaii suntem noi, oamenii, de bună voie şi nesiliţi de nimeni: din necunoaştere, din necesitate, din prostie. Fiecare pastilă înghiţită, fiecare inoculare de ser poate veni cu efecte secundare. Ne asumăm riscul. Uneori nu avem încotro, alteori e alegerea noastră, alteori credem fără să cercetăm în beneficiile lor.
Depresia, depresia este boala cea mai prezentă în zilele noastre. Stresul, necazurile, neîmplinirile, singurătatea... duc la depresie. Mulţi nu o bagă în seamă. Puţini cer ajutor de specialitate. Toţi avem, uneori, momente aşa zis depresive, dar asta nu înseamnă neapărat că suferim de depresie. Depresia este o boală perfidă şi greu de dus pe umeri.
Efecte secundare, spectacolul lui Vlad Bălan, vorbeşte despre testarea, într-un mod mai puţin protocolar, de medicamente destinate prevenirii depresiei. Testarea se face cu acordul celor care se înscriu la experiment şi cu respectarea anumitor reguli. Doar că regulile parcă sunt făcute pentru a fi încălcate. Şi încălcarea are consecinţe.
Lorna (Camelia Pintilie) este medic psihiatru şi este angajată într-un spital/ospiciu pentru a monitoriza ce se întâmplă cu subiecţii care participă la experiment. Connie (Oana Jipa) şi Tristan (Vlad Ionuţ Popescu) sunt doi tineri care au nevoie de bani, pentru studii, pentru trai, şi se oferă drept cobai acestui experiment farmaceutic. Ea visează să studieze psihologia şi este în relaţie cu un bărbat mai în vârstă, care a renunţat la familie pentru ea. Tristan este un liber cugetător, frumuşel, puţin şmecher, dar sincer în felul său simplu de a fi. Iar doctorul Toby (Bogdan Nechifor) este cel care vânează succesul şi care nu empatizează cu nimeni, obsedat fiind de atingerea scopurilor sale. Patru personaje al căror destin se întretaie şi se influenţează. Patru personaje care se joacă cu viaţa lor, dar şi cu a celorlalţi, conştient sau inconştient. Pe parcursul experimentului Connie şi Tristan se îndrăgostesc, motiv pentru care vor încălca anumite reguli. Întrebarea dacă această îndrăgostire este efect al medicamentelor va pune stăpânire pe ei. Dar, poate, iubirea este "efectul secundar", nu al medicamentelor, ci al participării la experiment.
Este o poveste în stil american, cu un uşor aer detectivistic, în care urmăritorul devine urmărit. Se pare că autoarea, Lucy Prebble, are o înclinaţie în a sonda anumite aspecte legate de sănătate şi de probleme medicale, pe care le transpune în piese de teatru. Din păcate, cel care ar trebui să fie mâna de ajutor întinsă în caz de nevoie, respectiv medicul psihiatru, Lorna în acest caz, devine victimă a propriei sale depresii, dar şi victimă a unui sistem abuziv, în care adevărul şi metodele sunt muşamalizate. E un subiect trist, dar cât se poate de real, mai ales în spaţiul american, unde chiar s-a cercetat şi experimentat foarte mult pentru a se descoperi medicamente antidepresive sau preventive. Şi de multe ori lucrurile nu erau chiar în regulă.
Are ceva frumos acest spectacol: o anume simplitate a jocului, a spaţiului, are acea intimitate care apropie spectatorul. Are şi culoare, şi muzicalitate, atât cât să dea un aer uşor poetic întregii poveşti. Mi-a atras atenţia actriţa Camelia Pintilie care, prin aerul natural şi firescul jocului, m-a convins că este acel medic psihiatru, ce vrea să cunoască, vrea să ajute, vrea să şi iubească, dar pe care depresia o copleşeşte.
Un subiect de actualitate, care te face să îţi pui întrebări, să îţi dea confirmări la anumite aspecte legate de industria farmaceutică, dar care sondează atât psihicul uman, din perspectiva iubirii şi a emoţiilor declanşate de iubire, cât şi societatea, prin prisma celor patru personaje, ce provin din medii diferite, care trăiesc după reguli diferite.
Autor: Lucy Prebble / Traducere de Vlad Bălan şi Camelia Pintilie
Regia: Vlad Bălan
Distribuţie: Vlad Ionuţ Popescu, Oana Jipa, Camelia Pintilie, Bogdan Nechifor
Scenografia: Miruna Croitoru / Mişcarea scenică: Irina Ştefan / Muzica originală: Cristina Juncu / Light design: Dragoş Mărgineanu / Sound design: Sever Andrei
Credit foto: Vlad Catana
*
Depresia este în foarte strânsă legătură cu demenţa de tip Alzheimer, o altă boală care macină lumea medicală, pentru că este unul din posibilii factori declanşatori. Altzheimer este o boală care afectează, ca şi depresia, creierul, mintea, cu diferenţa că prima te înnebuneşte în sensul că te determină pe tine să te autoizolezi, să fugi de lume, să te gândeşti la suicid, pe când Alzheimer te izolează de tine însuţi, prin ştergerea amintirilor pe care o produce, te ia în stăpânire.
Eszter (Emőke Kató) este o actriţă încă în dispoziţie creatoare, la 50 de ani, şi se bucură de succes. Soţul i-a murit, dar are un fiu, Cristi (Lucian Teodor Rus), pe care îl iubeşte. La început uită câteva replici, apoi ceva mai multe, uită unde se află... şi e doar începutul. Din păcate, această boală, când survine la vârste "tinere", ca să spun aşa, au o formă galopantă. Şi mintea se deteriorează rapid. Fiul lui Eszter realizează ce i se întâmplă mamei sale şi decide să îi rămână alături, să o îngrijească. Evident că nu are cum să îşi dea seama cât de dificil, de cumplit este pentru cel care trăieşte alături de un astfel de bolnav. Uitarea acoperă tot mai mult din cunoaştere, din amintirile recente la început, apoi şi din cele din trecut; ocazional pot apărea flash-uri de luciditate, scurte şi trecătoare. Comportamentul se modifică, apare agresivitatea verbală sau fizică, manifestări triviale, inactivitate, vedenii, obsesii, dorinţa de fugă, de evadare spre un acasă al lor. Degradarea este incredibilă şi dureroasă. Confruntarea nu mai are loc cu ea însăşi, ci cu celălalt, uneori cu un celălalt invizibil, alteori cu cel de lângă ea, care, în timp, devine un necunoscut, un necunoscut care o ţine prizonieră. Asta până la momentul în care totul se şterge şi intră în starea de legumă. Alois (Alzheimer, primul psihiatru care a descris boala demenţei senile) îi fură tot. Cristi, fiul ei, se sacrifică pentru a-şi îngriji mama, chiar dacă va fi de multe ori depăşit de situaţie. Îşi pierde slujba, îşi pierde iubita, iar mama este ca şi pierdută. E cumpăna vieţii lui.
Actriţa Eszter nu a mai reuşit să urce pe podium pentru a-şi ridica premiul pentru întreaga activitate, dar a făcut-o Emőke Kató, la Gala Premiilor UNITER 2021, când a putut să mulţumească pentru acordarea Premiului pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Un premiu pe deplin meritat.
Nu am putut rămâne indiferentă la un astfel de subiect, care am convingerea că este scris dintr-o experienţă directă, personală, pentru că şi tatălui meu Alois îi fură din ce în ce mai multe lucruri şi ştiu, sunt martoră la ce i se întâmplă. Autorul, Cosmin Stănilă, afirmă în prezentarea spectacolului că e "despre cum negociem cu iminenţa propriei dispariţii". Din păcate, dragă Cosmin Stănilă, nu cred că putem negocia. Nu încă. În lumea asta "atât de civilizată" ne confruntăm cu multe probleme: poluare, stres, droguri, iată, pandemii (când credeam că nu ar mai fi posibil aşa ceva), comprimarea timpului... Depresia şi demenţa senilă sunt doar consecinţele unora din aceste probleme majore şi devin tot mai prezente.
Şi mai multe nu cred că pot a spune. Parcă îmi vine greu şi să povestesc. Dar aceste două spectacole: Efecte secundare, regia Vlad Bălan şi Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, regia Andrei Măjeri (text disponibil spre descărcare gratuită pe LiterNet aici) merită atenţie. Pe a mea au avut-o deja.
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois - Reactor de creaţie şi experiment Cluj-Napoca
Autor: Cosmin Stănilă
Regia: Andrei Măjeri
Distribuţia: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus
Decorul: Adrian Balcău / Video: Mihai Stanciu / Light design: Cătălin Filip / Sound design: Adrian Piciorea
Credit foto: Bogdan Botaş