Îmbrăcată ca o şcolăriţă, în uniformă neagră cu guleraş alb, şosete albe, dar cu pantofiori roşii, roşii, strălucitori, şi la gât cu o stea de mare roşie, Maia îşi schimbă vocile şi mişcările precum vârstele. E şi mama sau tata sau profesoara, dar e şi copila sau adolescenta. E cumva Maia pe care o ştim: căreia îi place să cânte, să danseze, să se manifeste într-o deplinătate excesivă uneori, şi totuşi alta, pentru că acolo este trăire şi retrăire.
O încăpere în care stau adunate, drept mărturie, obiecte diverse, ce compun universul scenic, dar care te trimite undeva, cândva, în copilăria artistei: un covor persan o canapea, un fotoliu, o măsuţă cu veioză înaltă alături, jucării, valize, găleată şi lighean, obiecte-suvenir de la mare. Toate amintirile se revarsă, secvenţial, în faţa noastră, fără o ordine cronologică. Fiecare capitol poartă un titlu sugestiv, care anunţă într-un fel despre ce este vorba: Filmul, Două fetiţe se certau, frigider sau picup? Tabla înmulţirii, fabrici de jucării, Bunicul tău nu vroia să spună kadiş!... însoţite de imagini sau fotografii, la fel de sugestive.
În acest spectacol, Maia Morgenstern povesteşte şi se povesteşte. De la copilul profesorilor de matematică, destul de severi, care îi puneau fel de fel de interdicţii, ca şi când tentaţia trebuie anulată din faşă, la fetiţa spălată pe masa de bucătărie în ligheanul dezinfectat cu spirt, la eleva căreia profesoara de geografie îi spune: "Eşti ovreică, eşti jidancă..." şi căreia, fetiţa speriată îi răspundea tremurând "Nu sunt eu!" sau eleva care se încăpăţâna să nu scrie pentru învăţământul politic obligatoriu din liceu, când gândul zbura, îndrăgostit, la atât de multe altele, până la femeia care îşi aduce aminte de bunicul din partea mamei, bunic ce refuza să creadă şi să afirme prin rugăciunea morţilor (Kadiş) că fiul său, trimis în lagăr de muncă forţată, este mort sau la actriţa care a interpretat-o pe Maria, mama lui Isus, în memorabilul film al lui Mel Gibson şi care, întrebată la un interviu dacă ea crede în Isus, a răspuns: "Nu suntem toţi fiii lui Dumnezeu?" (asta pentru că, evreică fiind nu putea spune da, dar o interpretează, totuşi, pe Mama lui Isus; iar apelativele de ticăloasă sau trădătoare nu au ocolit-o defel) "În ziua în care am îmbătrânit", spune Maia Morgenstern, "am zâmbit şi m-am sprijinit de braţul unui tânăr, am plâns un pic, am obosit şi m-am sprijinit de scoarţa unui copac, am respirat un pic, am zâmbit un pic, mi-am adus aminte de mama şi de tata şi de o copilă plângăcioasă, de Cişmigiu, am mâncat îngheţată pe săturate şi am ascultat cântece franţuzeşti. A fost frumos."
Muzica o însoţeşte în toate aceste amintiri, fie acompaniind-o, live, fie oferind un respiro, dar aducând vremurile în atenţia spectatorului.
Nu sunt eu - un spectacol veridic, cu emoţie şi trăire maximă.
Spectacol realizat de Teatrul Dramaturgilor Români
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză
Dramaturgie: Dan Druţă / Scenografia: Adriana Grand
Cu: Maia Morgenstern / Orchestra: Costel-Bogdan Lifşin (acordeon), Mihai Pintenaru (clarinet), Rodica Gancea (vioară), Mihai-Alexandru Muraru (pian), Corina Ioana Băjenaru - asistent de regie / profesoara
Sursa foto: Teatrul dramaturgilor