Nu sunt eu, dar noi știm cine este cu adevărat Maia Morgenstern - Festivalul Buzău / Iubește / Teatru, 2023

Când un regizor de talia lui Victor Ioan Frunză face ordine prin amintirile unei actrițe de notorietatea admirabilei Maia Morgenstern, nu are cum să iasă un lucru rău. Ba chiar dimpotrivă. Spectacolul-confesiune Nu sunt eu e, bineînțeles, o reușită în cadrul formulei one woman show, adică o întâlnire norocoasă, profitabilă pentru public, semnificativă pentru cei doi artiști, dar mai ales pentru prestigiul dăruitei actrițe Maia Morgenstern.

Programat sugestiv în deschiderea festivalului buzoian, aflat la a XVIII-a ediție, Buzău / Iubește / Teatru, momentul inaugural a fost gândit ca un nimerit preambul pentru intrarea în atmosfera unui festival care se respectă. Mai mult chiar, un prilej de a cunoaște tainele unei cariere de excepție în domeniul teatrului. Și oamenii vor s-o vadă pe viu, sunt curioși să afle cât mai multe despre cea care apare prin reclame tv, neferindu-se de publicitate. E un fel de a privi și în culisele teatrului.

"Viața fiecărui om e un roman" spunea Hemingway, de ce nu și un spectacol? s-a întrebat Victor Ioan Frunză și nu a stat prea mult pe gânduri până când a adus pe scenă ghirlande de amintiri, scene din viața neobositei Maia Morgenstern, dispusă să retrăiască, împreună cu spectatorii, amintirile copilăriei și ale formării ei în cadrul familiei, etniei și al societății românești din anii dictaturii comuniste. Urmărind firul vieții artistei, tinerii spectatori (mulți la număr în sală) au putut lua act de neajunsurile din acei ani, eșalonate în duioase amintiri. Amintiri când nostalgice, când amare, când inundate de bucurii, când povestite cu umor și nostalgie.

Important e că actrița știe să fie, aproape simultan, și fetița de odinioară, naivă, plângăcioasă și femeia matură de azi, lucidă și încrezătoare în destinul ei artistic. Secvențele înșirate aleatoriu, nu cronologic (și asta cu atât mai interesant), sunt decupate din scrierea autobiografică a actriței, intitulată tot Nu sunt eu, propoziție care i s-a pus pe inimă ca un stigmat al copilăriei rănite de profesoara de geografie care a întrebat-o disprețuitoare Ești evreică? și a repetat barbar Ești jidancă? iar copilița uimită de întrebarea jugnitoare a răspuns sfioasă Nu sunt eu. Evident, sunt traume care s-au acumulat în sufletul copilei, traume care nu se pot uita, dezvăluind tragediile intimității unei ființe mici, vulnerabile, așa cum, de pildă, Scripcarul pe acoperiș oglindește tragedia și tragediile îndurate de comunități întregi de evrei deportați, umiliți, batjocoriți, uciși fără vină.

Evocările actriței sunt emoționante, colorate, comice uneori, susținute cu adâncă trăire și tratate cu un bun simț specific spiritelor nobile. Înconjurată de fotografiile părinților, ale rudelor, ale prietenilor apropiați, Maia Morgenstern acoperă cu jocul ei dezinvolt toată scena, știe să se facă plăcută copilărindu-se, știe să improvizeze, ba chiar să strecoare câte un Noroc unui spectator ce strănută în sală, spre amuzamentul general. Dezinvoltura o caracterizează și îi dă aripi. Cu voce pițigăiată dă viață fetiței mofturoase care a fost, cu voce ușor răgușită îmbracă reflecțiile de acum, referitoare la cele trăite. Smiorcăielile alternează cu înțelepțirile, puse în oglinzi paralele. Viața ei de star internațional, care a jucat în filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ, coboară firesc aproape de omul de rând, este ea însăși un om între oameni. Un om normal, cu greșeli și izbânzi, simplu și sincer. Când o simți vibrând așa în luminile rampei, distanța dintre public și scenă dispare subit, pe tot timpul spectacolului se simte empatizarea cu cei din sală, plăcerea de a le spune povestea vieții sale așa cum a fost, cu bune, cu rele, cu bucurii și dezamăgiri. Publicul buzoian a reacționat ca atare.

Fiind la a doua vizionare a acestui produs teatral am observat, firește, diferențele. Deși evidente, ele nu sunt esențiale. Spectacolul realizat sub egida Teatrului Dramaturgilor Români din București a ajuns la Buzău sub o formă scurtată (de la două ore, la o oră și jumătate), fără muzicanți pe scenă, fără cântece în limba idiș susținute de protagonistă, parcă și cu decorul simplificat, amintind de un interior evreiesc de odinioară (scenografă Adriana Grand), dar întregul, atmosfera și abordarea monologului, expandate vizual, completate cu imaginile proiectate pe ecran, n-au avut de suferit, întrucât spiritul demersului artistic, în general, s-a păstrat nealterat, viu, concludent, la cote remarcabile de măiestrie artistică. În rolul profesoarei a fost Corina Băjenaru, cu puține intervenții în derularea evocărilor.

Inițiativa Teatrului "George Ciprian" din Buzău merită aplaudată, după cum merită menționată și susținerea proiectului din partea autorităților locale, al căror reprezentant este președintele Consiliului Județean Buzău, domnul Petre Emanoil Neagu. După numărul spectatorilor din sală și felul cum au aplaudat la finele acestui spectacol, devine evident faptul că Buzăul iubește teatrul.