Pe Alexandru Andrieş îl cunoaşteţi. Sigur, omul cu "telejurnalul". Anul acesta a lansat un material nou. Comandă specială este cel de-al 42-lea album, de la debutul său cu Interioare, în 1984. Însă, se ştie mai puţin că, pe lîngă muzică, Andrieş scrie şi desenează. A publicat pînă acum trei volume de proză şi poeme şi este autorul unor versuri pe care le auziţi de multe ori în piesele româneşti difuzate de radio-uri.
"M-am născut în Braşov pe vremea cînd oraşul se numea Stalin, iar data exactă, în caz că vă interesează, este 13 octombrie 1954. Bineînţeles că dacă aţi fi vorbit acum 30 de ani cu oricine mă cunoştea, inclusiv mama, tata, sora, bunica, bunicul, mătuşa, tanti Lica, unchiul Mitică, străbunica şi prietenele ei din vecini, n-aţi fi putut bănui că aveam să devin o persoană cunoscută, cineva bun să dea interviuri, să apară la televizor (rar, aşa-i, dar totuşi!), să-şi dea cu părerea de una, de alta. Aţi fi aflat în schimb că sînt mofturos, că le mănînc sufletul cu încăpăţînarea mea absolut inexplicabilă ("la noi în familie, nimeni"), că doar cu cleştele scoţi vorbele din gura mea şi doar noaptea las din mînă creionul ăla nenorocit cu care-am zmîngălit oricum tot ce se putea zmîngăli prin casă, ba chiar şi prin vecini...", se prezintă Andrieş într-unul din volumele sale (Aşteptînd-o pe Maria, Pro Art & Architecture, 1991).
Primul volum (proză), Singur acasă, l-a predat, în 1976, Editurii Cartea Românească, dar a fost publicat abia în 1992. Cred că merită citată şi varianta autobiografică pe care o includea acolo: "Născut într-un oraş în plină civilizaţie tehnică, autorul şi-a format de copil o repulsie faţă de lucrurile precise. Primii ani şi i-a petrecut în casă, alături de tatăl său (academician vestit, recunoscut şi medaliat pe plan internaţional) şi de mama sa, de care se desparte însă prematur, la vîrsta de trei ani, Elena fiind răpită de o tuberculoză. Tatăl său, prins în tot felul de activităţi tehnico-ştiinţifice, nu poate să-i ofere copilului decît un sprijin relativ, iar a doua soţie, o actriţă de cinema care profită de lungile absenţe ale savantului pentru a duce o viaţă destrăbălată, nici nu se interesează de copilul care, de cîte ori o vede, o priveşte uimit şi întrebător. La vîrsta de şapte ani, autorul îşi începe studiile la cursurile şcolii de cartier (părinţii răpindu-i posibilitatea de-a începe şcoala la şase ani). În această perioadă, autorul are primul contact cu viaţa socială, acum îşi dă el seama de deosebita importanţă a societăţii, lucru dovedit în creaţia poetică a acestor ani (din care cităm celebrul distih Turcii-l înconjoară / Iancu se predă)".
(La mulţi ani) Dylan (Editura Pronto, Braşov, 1991) este un volum de versuri în care a publicat adaptări în limba română ale pieselor lui Bob Dylan.
De obicei, ne plîngem că oamenii de muzică nu au parte de aprecierea pe care ar merita-o. Andrieş este unul dintre cei care au refuzat să fie folosiţi doar pentru ca politicienii să îşi mai spele imaginea: "Domnule Ion Iliescu, îmi e imposibil să accept ca aceeaşi semnătură care se lăfăie pe graţierea lui Miron Cozma să existe şi pe distincţia pe care am auzit că mi-aţi fi acordat-o, într-o avalanşă de astfel de distincţii pe care le-aţi oferit pe ultima sută de metri: de aceea refuz să primesc de la dumneavoastră aprecierea oficială a meritelor mele culturale - sînt convins că cei care de mai bine de 20 ani vin la concertele mele şi-mi ascultă discurile, şi nu numai ei, îmi vor înţelege gestul". (Alexandru Andrieş, 17 decembrie 2004)
S-a înţeles?