Meseriaş - Adio, domnule Haffmann

Asemenea cinematografului comercial bine-făcut, carevasăzică a filmelor de Hollywood care, de pildă, îşi propun să spună o poveste şi o spun bine, liniar, onest, fără surprize, fără sclipiri, fără scăpări, pesemne că există pe lumea asta şi un teatru comercial caracterizabil prin cam aceeaşi familie de cuvinte. În măsura în care acest gen de teatru conţine şi o doză relevantă de comedie, probabil că îl găsim sub denumirea de bulevardier.

Pe vremuri, teatrul bulevardier par excellence al Bucureştiului era Nottara-ul. În ultimii ani, zona aceasta teatrală de mijloc, produsă şi jucată meseriaş, menită să atragă publicul fără a aborda teme facile şi fără a opta pentru soluţii jenante, s-a oarecum diminuat, ca pondere, în repertoriul teatrelor din Capitală. Prin urmare, apariţia celui mai recent spectacol regizat de Felix Alexa, Adio, domnule Haffmann, nu poate decât să fie aplaudată.

Proaspăta premieră de la Sala Pictură a Teatrului Naţional spune o poveste din al doilea război mondial, parte ficţiune, parte bazată pe fapte reale (o nouă asemănare cu acel gen de cinema mainstream evocat mai sus). O poveste cu premise complicate, construită alert şi ataşant spre două tablouri de final care accelerează suspansul înspre o încheiere ce vine să omagieze, subtil şi convingător, puterea compromisului în vremuri istorice tulburi.

Într-o distribuţie ce îşi face treaba fără de reproş (mai puţin, poate, o abordare cumva şablonardă din partea lui Alex Potocean a primelor scene ale personajului Pierre, compensată, însă, în scena dineului şi, mai ales, la momentul monologului lui Shylock), Emilia Popescu şi Andrei Finţi produc două roluri secundare memorabile. Cu look-ul şi măiestria lor de when Tamara Buciuceanu meets Bill Murray, cei doi actori fac şi reconfortantă senzaţia de bine pe care o oferă acest spectacol. Oamenii încarnaţi de Alexandra Sălceanu şi Richard Bovnoczki sunt cei doi poli între care se zbate / oscilează / pe care se bazează personajul lui Potocean. Conturul solid al personajelor Isabelle şi Pierre e esenţial în construirea şi dezvoltarea echilibrată a intrigii.

Echilibru, aşadar. E poate cuvântul esenţial al reinventării (să-sperăm)-post-pandemice a vieţii noastre comunitare. În teatru, acesta se poate câştiga şi prin acest gen de producţii, menite să reunească oamenii, să dea încredere, să consolideze speranţa. Nu doar sub crunta ocupaţie nazistă era nevoie ca frica să fie privită în ochi şi apoi învinsă de curaj.