iunie 2021
Adio, domnule Haffmann
Orice premieră a regizorului Felix Alexa este un eveniment anticipat cu multă plăcere de iubitorii teatrului, iar premiera din 2 iunie 2021 cu Adio, Domnule Haffmann de Jean-Philippe Daguerre, în traducerea lui Vlad Russo, a umplut sala Pictură a TNB ca în zilele de dinainte de pandemie, cu spectatori încă mascaţi dar fericiţi de întoarcerea la normalitate.

Spre deosebire de noutatea britanică cu iz ştiinţific, Incognito, de Nick Payne, care va atrage în mod special amatorii de teatru experimental şi va da dureri de cap în descâlcirea firelor narative, cea de a doua premieră a stagiunii TNB, a fost o piesă contemporană din Franţa care a luat 4 premii Molière în 2018 (cel mai bun dramaturg, cel mai bun spectacol dintr-un teatru particular - două categorii care lipsesc de la premiile UNITER şi ar trebui neapărat să fie introduse - cel mai bun debut feminin şi cel mai bun actor într-un rol secundar), delectabilă, originală şi superb interpretată şi regizată. În mod sigur se va juca mulţi ani cu sălile pline.

Autorul Jean-Phillipe Daguerre (n. 1968) este un actor, regizor de teatru şi dramaturg cu mare spirit antreprenorial. A înfiinţat compania Le Grenier de Bobouchka din suburbia pariziană Courbevoie, unde a jucat texte clasice şi poveşti adaptate, cum ar fi Lampa lui Alladin, care a luat, la rândul ei, un premiu Molière în 2016. Adio, domnule Haffmann este prima lui piesă originală pe care nu numai că a scris-o, dar a şi produs-o, montat-o, regizat-o, şi în care a şi jucat (rolul ambasadorului neamţ). Aflăm din excelentul program de sală că în noiembrie 2021 se va lansa şi filmul omonim cu Daniel Auteuil în rolul principal.

În Adio, domnule Haffmann surprizele se ţin lanţ. Nu voi intra în detalii pentru a nu strica plăcerea spectatorilor de a le descoperi. Pot spune doar că modul în care autorul Daguerre spune povestea este ingenios, filmic, şi curge cu rafinamentul unui vin franţuzesc de colecţie. Totul se desfăşoară în jurul unui caz real al unui fost ambasador nazist al Germaniei care a fost cumpărat cu un tablou de Matisse pentru a nu raporta un bijutier evreu, Joseph Haffmann, ascuns de un francez într-un subsol pe durata ocupaţiei Parisului. Tabloul cu pricina, Femeie şezând făcea parte din faimoasa colecţie Rosenberg confiscată de nazişti, bucată cu bucată, de la toţi prietenii lui Rosenberg care încercaseră să o ascundă, şi care a fost descoperită la Munchen în 2014.

Adio, domnule Haffmann este o piesă excelent scrisă care combină tradiţia teatrului francez de bulevard a celebrului ménage à trois cu ritmul şi stilul de pe Netflix, realitatea istorică cu una din problemele spinoase ale multor cupluri moderne, suspansul unui film de Hitchcock cum ar fi The Rope (Funia) cu comedia. Stilul lui Daguerre este învăluitor şi plin de umanitate, iar personajele lui sunt puternice, memorabile, şi adorabile în interpretarea lui Alexandru Potocean (Pierre Vigneau) Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Sălceanu (Isabelle Vigneau), Emilia Popescu (Suzanne Abetz) şi Andrei Finţi (Otto Abetz). Atât replicile iscusite cât şi comicul discret al situaţiilor evită la fiecare pas clişeele şi stridenţa. Este, de fapt, o piesă optimistă despre curajul de a înfrunta viaţa indiferent de pericole, despre compromisurile care trebuie făcute pentru a supravieţui, cât şi despre eleganţa cu care aceste compromisuri pot fi făcute.


Felix Alexa a creat un spectacol minunat de la prima până la ultima replică, pe măsura textului. Spre deosebire de mulţi alţi regizori români cândva de mare calibru care s-au plafonat şi au rămas la un repertoriu limitat de texte clasice (Caragiale, Cehov, Shakespeare, etc) şi se întreabă de ce nu mai sunt relevanţi, sau care, plini de ridicolă vanitate (alimentată de directorii de teatre care caută regizori-vedetă) reduc orice piesă la un libret dramatic subţirel pe care îl rescriu pentru a încasa drepturile de autor şi pentru a-şi trâmbiţa strident personalitatea, Felix Alexa este printre puţinii regizori români cu adevărat serioşi, care aduce constant la rampă texte noi, puternice şi originale, pe care le pune în valoare cu o măiestrie de neegalat şi cu o mare profunzime a intenţiei dramatice originale. Felix Alexa este ceea ce americanii numesc "regizorul invizibil", în contrast cu regizorii de imagine foarte populari în anii '80, aceea regie atât de bună încât aproape că nici nu o observi pentru că toate componentele spectacolului merg perfect şi te învăluie în vrajă scenică. Este genul de regie discretă dar de calibru care se practică pe marile scene de Broadway şi Off-Broadway şi denotă o mare siguranţă şi maturitate artistică.

Spectacolul nu numai că se aude bine la nivel de replică şi interpretare, dar este şi foarte vizual. Mi s-au întipărit în minte multe secvenţe, şi în mod special cea în care Vigneau dansează step o dată pe lună când soţia lui şi Hoffmann îl trădează pentru a-i face de fapt, un serviciu. Foarte franţuzesc, nu-i aşa? Sau scena mesei din final unde o banală conversaţie în cinci e încărcată de subtext intelectual puternic, dar şi umor şi suspans. Din nou, foarte franţuzesc, nu-i aşa? Am apreciat de asemenea scenografia lui Andrada Chiriac, dar mai ales costumele şi styling-ul realist al anilor '40 care sprijină spectatorul să se cufunde în atmosfera epocii. Richard Bovnoczki face un Haffmann perfect, decent şi plin de ambiguitate, dar în spirit de fair play toţi actorii au strălucit în cheia pe care le-a repartizat-o Felix Alexa, reamintindu-ne ce înseamnă un actor de teatru naţional. Alexandra Sălceanu este o ingenuă cu o voce puternică şi modulată cum puţine actriţe tinere au, şi cu o prezenţă scenică care merge mult peste frumuseţea fizică; Emilia Popescu este comediana în plină maturitate care aduce culoare şi umor de fiecare dată când spune ceva; Andrei Finţi aruncă fiori de suspans cu fiecare gest şi cuvânt, portretizând impecabil complexitatea şi absurdul naziştilor, oameni foarte educaţi şi inteligenţi seduşi de carisma lui Hitler să susţină genocidul evreilor. În fine, Alexandru Potocean, după câteva mici probleme cu vocea în primele scene când nu se prea auzea (din rândul 2), a înflorit pe parcurs în adevăratul protagonist al spectacolului, cu care ţii, indiferent de ambiguitatea şi hilaritatea situaţiilor pe care le generează, pentru că intenţiile sale sunt fundamental bune. Monologul lui cu Shylock din timpul cinei cu ambasadorul nazist este antologic.

Adio, domnule Haffmann este o reuşită a Teatrului Naţional din Bucureşti care garantează spectatorilor o revenire cât se poate de agreabilă în sălile de spectacol pe care trebuie să o puneţi în calendar.

De: Jean-Philippe Daguerre Regia: Felix Alexa Cu: Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Emilia Popescu, Alexandra Sălceanu, Andrei Finţi

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Naţional - Sala Pictură
27.06.2021 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus