Viaţă, moarte şi artă în Adio, Domnule Haffmann

La Sala Pictură a Teatrului Naţional din Bucureşti a avut premiera oficială spectacolul scris de Jean-Philippe Daguerre, Adio, domnule Haffmann, reprezentaţie în regia vizionarului Felix Alexa. Spectacolele acestuia din urmă surprind de fiecare dată într-un mod plăcut şi reuşesc să te acapareze nu doar prin poveştile pe care alege să le monteze pe scenă, cât şi prin felul de a construi spectacolul în aşa fel încât spectatorul să fie captivat de ceea ce vede pe scenă.

Piesa lui Daguerre a obţinut în 2018 patru premii Molière iar în 2021 a fost lansată şi o ecranizare în regia lui Fred Cavayé. Ceea ce fascinează în principal la text este naturaleţea cu care personajele se resemnează în faţa sorţii şi felul în care acestea se adaptează unor situaţii limită.

Într-o Franţă ocupată de regimul nazist, în care evreii erau persecutaţi iar toate bunurile acestora confiscate, Joseph Haffmann (Richard Bovnoczki) proprietarul unui atelier de bijuterii îi cedează angajatului său, Pierre Vigneau (Alexandru Potocean), frâiele afacerii sale. Vigneau, împreună cu soţia sa, Isabelle (Alexandra Sălceanu) se mută în casa lui Haffmann în timp ce acesta, pentru a se ascunde de nazişti, ajunge să locuiască în pivniţa fostului său atelier.

Familia proprietarului este fugită în Elveţia unde, la o primă vedere, pare în siguranţă. Pe lângă izolarea faţă de familia sa, patronul evreu se mai confruntă şi cu izolarea personală, deoarece traiul în pivniţă nu este unul uşor. Mai mult decât atât, angajatul său, Pierre, nu poate avea copii şi îi cere să îl ajute. De aici, între Joseph şi Isabelle porneşte o relaţie extraconjugală, cu consimţământul lui Pierre şi cu scopul de a face un copil. Legătura dintre soţ şi soţie este din ce în ce mai defectuoasă, relaţiile dintre ei sunt tensionate, iar vieţile le pot fi puse în pericol dacă se află că ascund un cetăţean de origine evreiască în pivniţa casei. În plus Pierre, datorită succesului pe care îl are în vânzarea de coliere, devine un apropiat al lui Otto Abetz (Andrei Finţi) ambasadorul Germaniei naziste în Franţa la Vichy, dar şi al soţiei acestuia, Suzanne Abetz (Emilia Popescu).

Textul lucrează aici pe două principii am putea spune antagonice, deoarece pe de-o parte Pierre protejează un evreu, însă pe cealaltă parte acceptă o legătură cu un oficial nazist, sperând că dacă îi intră în graţii toţi ar putea scăpa nevătămaţi. Bineînţeles că există şi alte situaţii limită, iar finalul este de-a dreptul surprinzător, însă punctul culminant nu îl vom dezvălui aici, ci vom lăsa publicului plăcerea să vadă cum se termină povestea.

Scenografia spectacolului este semnată de Andrada Chiriac, iar muzica şi luminile sunt realizate de Felix Alexa. Spectacolul în sine împrumută elemente cinematografice, scenele sunt foarte scurte, ritmul este alert, iar spaţiul de joc se modifică într-o manieră inteligentă. Nu este nevoie de multe obiecte sau de o aglomeraţie vizuală, deoarece scenele şi locul în care acestea sunt desfăşurate ne sunt subliniate prin proiecţii de text în care se menţionează anul şi locul desfăşurării evenimentelor.

Este genul de spectacol ce ţine publicul cu sufletul la gură mai ales dacă se înţelege contextul istoric în care se desfăşoară acţiunea. Mai puţin plăcut este că de fiecare dată când scena se schimbă se aude repetitiv acelaşi fundal sonor, iar faptul că aceste schimbări sunt dese duce la ascultarea aceleiaşi bucăţi melodice timp de două ore.

Personajele imaginate de Daguerre sunt ficţionale, cu excepţia lui Otto Abetz care a existat în realitate şi s-a ocupat cu deportarea multor familii evreieşti din Franţa către lagărele de concentrare, fiind o persoană loială regimului nazist. Bunurile celor deportaţi erau confiscate de către opresori, iar numeroase operă de artă sau lucruri de valoare nu s-au mai întors niciodată la proprietarii de drept.

Observăm pe parcursul spectacolului că se discută despre un tablou păstrat în casa lui Haffmann, şi anume Femeie şezând de Henri Matisse. Povestea tabloului este una cât se poate de reală, diferenţa fiind că proprietarul era un colecţionar de artă pe nume Paul Rosenberg. La aproximativ şapte decenii de la dispariţie au fost descoperite opere de artă confiscate de nazişti, printre care şi tabloul lui Matisse, iar acesta a fost restituit familiei lui Rosenberg. Pictura lui Matisse supraveghează practic desfăşurarea acţiunii piesei până în momentul când, în încercarea de a-i salva viaţa lui Joseph, Pierre îi oferă tabloul lui Otto.

Dincolo de contextul istoric este important să subliniem şi felul în care pericolul morţii pândeşte la tot pasul, iar personajele în disperare de cauză pot lua decizii pripite. Fiecare acţiune făcută de ei, deşi pare că vine natural este realizată din teamă atât pentru propria viaţă cât şi pentru viaţa familiei. Principalul factor ce trebuie luat în considerare la vizionarea spectacolului este acceptarea convenţiei şi raportarea la contextul istoric al perioadei, altfel piesa poate părea plictisitoare.

Cuplul Andrei Finţi - Emilia Popescu a fost o alegere inspirată a regizorului Felix Alexa pentru întruchiparea perechii Otto - Suzanne. Aceştia reuşesc cu o doză de ironie dar şi cu o politeţe forţată tipică naziştilor, să joace rolul de neştiutori şi să nu dea în vileag informaţia conform căreia ar şti că în casa lui Vigneau se ascunde un cetăţean de origine evreiască.

De cealaltă parte a baricadei gazdele au impresia că îl pot păcăli pe Otto şi încearcă să îl ascundă pe Haffman atribuindu-i rolul unui verişor venit în vizită. Situaţia va lua o întorsătură nefastă destul de rapid, însă se simte pe tot parcursul întâlnirii o oarecare presiune din partea ambelor tabere. Este de la sine înţeles că toată protecţia pe care Vigneau i-a oferit-o lui Haffman în ultimele luni, obligându-l pe acesta să locuiască la subsolul propriei sale clădiri, se anulează când acesta invită o familie de nazişti la cină - o dovadă pură de inconştienţă. Este adevărat că Vigneau i-a interzis lui Haffman să participe la cină pentru siguranţa ambilor, însă acesta din urmă refuză pentru că nu mai are puterea să se ascundă şi să ţină ascuns secretul pe care îl împărtăşeşte cu Isabelle.

Povestea este bine reprezentată scenic iar jocul actorilor este pe măsura distribuţiei, fiecare personaj fiind bine întruchipat şi beneficiind de expresivitatea din scriitură a rolurilor. Felix Alexa a reuşit să pună în scenă o reprezentaţie ce lasă spectatorul cu câteva semne de întrebare la plecarea din sală, întrebări la care acesta poate reflecta. Ce alegere ar face cineva dacă ar fi pus în situaţia personajelor? Este adevărat că nu mai trăim într-o situaţie de război, însă trăim într-o perioadă când relaţiile de cuplu sunt fragile, problematice şi infertilitatea are un procent ridicat. Care este cea mai bună alegere pentru o familie ce îşi doreşte un copil? Să procedeze aşa cum fac personajele din spectacol sau să se gândească la alte soluţii mai adecvate şi mai puţin dureroase emoţional?

Adio, domnule Haffmann
de Jean-Philippe Daguerre / Traducere: Vlad Russo
Regie: Felix Alexa
Light design: Felix Alexa / Ilustraţie muzicală: Felix Alexa / Scenografie: Andrada Chiriac
Regia tehnică: Laurenţiu Andronescu, Costi Lupşa
Distribuţie: Pierre Vigneau: Alexandru Potocean / Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu / Otto Abetz: Andrei Finţi / Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki / Suzanne Abetz: Emilia Popescu.