Programul serii muzicale de la sala Radio, transmis în direct şi de Radio România Muzical, a cuprins: Cântec vechi pentru violoncel şi pian de Paul Constantinescu, Sonata pentru violoncel şi pian în re minor, op. 40 de Dmitri Şostakovici şi Sonata nr. 3 pentru violoncel şi pian în la major, op. 69 de Ludwig van Beethoven. [1]
Cei doi tineri muzicieni, Andrei Ioniţă - 27 de ani şi Daniela Tudor - 23 de ani, au oferit un recital de o foarte bună; calitate artistică.
Prima parte a serii a debutat cu Cântec vechi pentru violoncel şi pian, o veritabilă doină de dor, o piesă compusă de Paul Constantinescu. Într-o mişcare Andante con passione, pianul cânta o introducere cu arpegii desfăşurate larg, suitor, iar după câteva măsuri, violoncelul iniţia o melopee lamentando. Andrei Ioniţă înveşmânta discursul său muzical cu acea tristeţe ancestrală a doinei noastre. Motive scurte, pornite dintr-un sunet prelung, se rostogoleau pe formule ritmice conţinând triolete de optimi cursive. Timbrul imprimat violoncelului prin vibrato, alături de portamento-ul fin aplicat mersului treptat al melodiei, aduceau căldură şi blândă unduire a frazei. Imitaţiile pianului păreau o îngânare melancolică. Cât de frumos a sunat apoi, fragmentul în tempo de horă, cu acele ritmuri punctate şi formule sincopate, ornamentate cu apogiaturi! Ascultam suspine, oftaturi, adânci, imitaţii stinse de toacă la pian, toate cântate cu mult bun gust. Uneori, stăpânirea efuziunii este necesară, iar Andrei Ioniţă ştie să ostoiască tensiunea frazei muzicale, cântând semplice şi totuşi, mereu interesant. Alteori, el subliniază evenimentele sonore prin înţepături, emise în limitele sunetului calitativ, modelat prin trăsătura de arcuş. Daria Tudor acompania cu gentileţe şi precizie, 'ieşind la suprafaţă' în momentele în care violoncelul cobora în registrul grav. Cântecul vechi s-a încheiat într-o sonoritate ce se diminua treptat, conţinând culori diafane, ce se estompau lin, întru alinare şi stingere.
Recitalul a continuat cu Sonata pentru violoncel şi pian în re minor, op. 40 de Dmitri Şostakovici, o lucrare camerală în patru părţi (1. Moderato; 2. Moderato con moto; 3. Largo; 4. Allegretto), compusă în anul 1934 şi dedicată violoncelistului Viktor Kubatsky. Sonata este o lucrare foarte apropiată de idealul neoclasic spre care tindea compozitorul.
Violoncelistul Andrei Ioniţă şi pianista Daria Tudor au reuşit o autentică versiune a acestei sonate. În prima mişcare, ei au scos la iveală expresia lirică, simplitatea scriiturii, transparenţa şi jocul elegant al sonorităţilor pianului, folosindu-se de o serie de mijloace expresive bine cumpănite, precum şi de elemente de tehnică instrumentală, executate cu siguranţă: acorduri în duble coarde, salturi intervalice, pizzicato şi glissando flageolete - la violoncel şi ostinato, staccato, registre extreme - la pian, precum şi de linii bogat arcuite, în cantilene. Ascultam suprapunerile de formule ritmice şi balansul de accente dintre cele două instrumente, modulaţiile cu schimbări de ethos (re minor-Si major, o inversare a ideii de relativă Re major-si minor). În contrast cu prima parte a sonatei, cea de-a doua mişcare, Moderato con moto, a adus umorul în prim plan. Andrei Ioniţă şi Daria Tudor au sugerat tocmai caracterul de burlescă. Discursul muzical se desfăşura rapid, agitat, cu formule ritmice adesea percutante, preluate şi imitate de la un instrument la altul sau cu acele formule iambice obsedante. Spectaculos au sunat octavele în duble coarde la violoncel, cântate cu virtuozitate, precum şi intonaţiile pianului, realizate cu mâinile situate în zonele extreme ale claviaturii. Momentul cu valuri de flageolete naturale, la violoncel, executate pe o coardă, cu rapiditate, în legato, a preschimbat complet timbrul. În partea a treia, Largo, monologul violoncelului,con sordino, suna trist, melancolic, iar pianul, suma linii complementare în bas, aducând armonii sumbre. Pe măsură ce melodia violoncelului se înălţa (senza sordino), pianul puncta în staccato. Zona culminantă a fost logic pregătită, intensitatea crescând până la arhifortissimo. Daria Tudor cânta inspirat tema în octave, acompaniată de violoncel, în optimi legate, abia şoptite. Rămân la convingerea că Andrei Ioniţă este un mare talent muzical; curge muzica din el, este născut să se exprime prin vocea unui instrument grav!
Finalul sonatei, Allegretto, în care motorismul se manifesta la ambele instrumente, iar arcul dinamic a unit întregul rondo, a fost interpretat cu veridicitate, în spiritul muzicii lui Şostakovici. Zonele cu pasaje în manieră marcato, aduceau multă tensiune în fluxul muzical. Dialogul dintre pian şi violoncel se petrecea firesc, ambii instrumentişti ascultându-se atent, pentru preluarea intenţiilor agogice şi dinamice ale temei din refren. Toate mijloacele tehnice şi expresive utilizate erau dozate prin adaptarea la sensul acestei muzici acaparante: spiccato, pizzicato, bariolaje, tremolo staccato volant la violoncel şi pasaje alambicate, furtunoase de mare virtuozitate, cu game descendente rapide la pian. Fragmentul cu tentă dansantă era viu acompaniat de violoncel, în pizzicato. Sonata s-a încheiat brusc, parcă oprind timpul pentru o clipă.
Recitalul a continuat, după pauză, cu Sonata nr. 3 pentru violoncel şi pian în la major, op. 69 de Ludwig van Beethoven [2]. Lucrarea face parte dintre cele cinci sonate scrise pentru violoncel şi pian: Sonata în Fa major şi Sonata în sol minor, ambele op. 5 (sonate berlineze), datând din 1796, Sonata în la major, op. 69, compusă în anul 1807, perechea Sonata în do major şi Sonata în re major, ambele op. 108, din 1815. "O fantezie improvizatorică rară domină peste arhitectura formei de sonată şi împleteşte splendoarea melodică cu dinamismul acţiunii muzicale atât de subtil diversificat de-a lungul diferitelor acte ale întregului"[3]. Lucrarea cuprinde principalele trăsături ale perioadei de maturitate a creaţiei beethoveniene, remarcându-se prin bogăţia neasemuită a materialului tematic şi prin tratarea instrumentală optimă, în care cele două instrumente au rol egal.
Andrei Ioniţă şi Daria Tudor au reuşit pe deplin să redea suflul generos şi caracterul improvizatoric al primei mişcări a sonatei, Allegro ma non tanto. În debut, prima cantilenă a fost expusă splendid de către violoncelul singur (o situaţie asemănătoare găsindu-se şi în sonatele pentru vioară şi pian ale compozitorului, unde instrumentul cu coarde afirmă primul tema). Motivele se succedau cursiv. Unul dintre acestea este similar cu primul motiv din aria lui Johann Sebastian Bach "Es ist vollbracht" (Totul este împlinit), din Pasiunea după Sf. Ioan. Acesta se potriveşte cu inscripţia Inter Lacrymas et Luctus (În mijlocul lacrimilor şi al durerilor). În partea a doua, Scherzo în Allegro molto, scris în tonalitatea la minor, alternând cu un Trio contrastant, în la major, plin de umor, acele sincope ritmice sunau încărcate de dinamism. Finalul sonatei a început cu un Adagio cantabile - o introducere lentă ce crea o atmosferă de tristeţe sub forma unei melodii lirice şi cantabile, care a fost expusă iniţial de pian, cu un bas Alberti [4] şi armonizată apoi, de violoncel, formând un veritabil duet de dragoste - după care a urmat Allegro vivace, în care Andrei Ioniţă avea rolul principal în expunerea temelor. Am admirat elementele de virtuozitate ce apăreau în Dezvoltarea formei de sonată, cu exacerbarea tensiunilor interioare. Coda a izbucnit plină de bravură.
Bisul a fost o surpriză: violoncelistul Andrei Ioniţă şi pianista Daria Tudor au cântat, la patru mâini, cu multă eleganţă şi bun gust, câteva Valsuri de Johannes Brahms (Andrei Ioniţă a studiat în copilărie şi pianul).
Un recital foarte reuşit.
NOTE
[1] Mostenitorii-Romaniei-muzicale-recital-al-violoncelistului-Andrei-Ionita-si-al-pianistei-Daria-Tudor-la-Sala-Radio
[2] Sonata nr. 3 a fost dedicată lui Freiherr Ignaz von Gleichenstein, prietenul lui L. van Beethoven şi un violoncelist amator.
[3] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 2, Editura Fundaţiei Culturale Române, pag. 323.
[4] Bas Alberti este o figură de acompaniament, o adevărată monotonie tolerabilă, formată dintr-o succesiune de acorduri frânte (arpegii) - figură adesea folosită în epoca clasică şi uneori în perioada romantică. A fost denumită după Domenico Alberti (1710-1740).