Pentru Krapp, prezentul e neputinţă, viitorul nu există, iar trecutul nu se mai poate schimba. Ce îi mai rămîne este refacerea memoriei afective care se modifică în timp. Căci problema lui Krapp este timpul.
Există trei timpi în spectacol: unul al întîmplării propriu-zise, altul, variabil, al înregistrărilor, comentarii ale timpului trăit, şi un al treilea, al prezentului. Evoluţia în timp a percepţiei lui Krapp asupra unui eveniment trecut este oglinda îmbătrînirii lui. Krapp devine neputincios, el se încăpăţînează doar să existe, nu să trăiască, el prelungeşte trecutul în prezent şi îşi anulează viitorul.
Krapp are, de fapt, mai multe ipostaze, sînt mai mulţi Krapp. Unul prezent, pe care îl vedem pe scenă morfolind banane şi aruncîndu-le coaja alene cu piciorul, altul în urmă cu 13 ani, a cărui voce se aude pe bandă, şi al treilea, mult mai demult, atunci cînd "mai era o speranţă de fericire". Povestea acelei ratări a speranţei o ascultă Krapp continuu, "dobitocul cretin cu care s-a confundat timp de 30 de ani". Aceasta este înfrîngerea lui Krapp, concentrarea doar pe un singur eveniment din viaţa lui, pe care îl retrăieşte continuu în timp ce viaţa trece pe lîngă el. Acesta este Krapp, cel care "mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a terminat" tinereţea lui. Krapp ar trebui să uite ca să trăiască. Dar el exact asta nu poate face.
Blestemul lui Krapp e memoria pe care o cultivă, ca o autoflagelare, cu oareşce masochism. Blestemul lui Krapp sînt amintirile.