Singur. Doar un magnetofon şi câteva benzi. Amintirea a ceea ce a fost viaţa lui. Cu mulţi ani în urmă. Şi Marcel Iureş care trăieşte totul aproape de-adevăratelea. Sau cel puţin aşa pare.
Ultima bandă a lui Krapp înseamnă pentru cunoscutul actor un recital emoţionant. Sarcina nefiind uşoară, dacă ne gândim că textul de care dispune este foarte puţin ofertant ca întindere şi, în cea mai mare parte a spectacolului, este înregistrat. Un om care îşi analizează cu dezamăgire viaţa, prelungeşte trecutul în prezent, iar prezentul interzice orice viitor. Este mai mult decât un scriitor ratat. Nu regretă că a crezut în lucruri înşelătoare, ci că s-a înşelat mai bine de treizeci de ani. Timpul este problema vieţii lui Krapp, nu ratarea, cum ar putea să pară. Prezentul nu îşi poate asuma trecutul. Memoria devine chinul lui Krapp. Dacă ar uita, ar trăi, dar el vrea să supravieţuiască doar pentru a dezgropa trecutul pe care nu-l mai poate accepta, dar în care a crezut cu putere.
Acesta este personajul scris de Beckett pe care Marcel Iureş îl înţelege foarte bine. Reuşeşte să încarce totul cu stări diferite, trece cu uşurinţă de la bucurie la tristeţe. Entuziasmul fără durată şi nostalgia între zâmbet şi lacrimă sunt datele pe care se bazează actorul. Îl urmăreşti cu atenţie, pentru că fiecare gest are o semnificaţie aparte, fiecare cuvânt rostit conduce la o imensitate de sensuri. Un joc expresiv al vocii, o tuse tabagică insistentă, dezorientarea personajului într-un spaţiu aproape gol, continua trecere de la prezent la trecut şi la viitorul care nu mai poate veni, toate acestea adunate înseamnă bilanţul vieţii lui Krapp. Marcel Iureş oscilează cu uşurinţă între planurile pe care le propune spectacolul - timpul înregistrărilor, demult trăite, acum reevaluate într-un al doilea timp, al prezentului şi al nostalgiei care interzic orice viitor.
Regizorul Alexandru Dabija gândeşte un spectacol simplu, croit inteligent pe măsura lui Marcel Iureş. Şi că a ştiut să aleagă actorul, textul şi spaţiul de joc potrivit o demonstrează aplauzele (multe) din final şi ochii uşor umezi la ieşirea din subsolul Act-ului.