Nu l-am mai văzut niciodată într-un astfel de rol. Urmărindu-i evoluţia în subsolul de pe Calea Victoriei, am avut senzaţia că fiecare mişcare, acel scurt traseu pe care s-a mişcat la început, înainte de a se fixa în scaunul de unde îşi ascultă singura bandă pe care spusese ceva despre sine, despre dragostea sa, abandonată, totul a fost studiat împreună cu Alexandru Dabija, subtilul regizor, pentru a rezulta această capodoperă mică. Tăcerile şi puţinele cuvinte pe care Marcel Iureş le alternează, iarăşi, într-o proporţie savantă, recompun o lume de obicei ascunsă ochilor lumii, aceea a unei fiinţe retrase în suferinţa sa singuratică, marcată de zgomotele, mici şi ele, ale destupării sticlei de alcool, de gîlgîiturile ce urmează. Dar asta undeva în spatele scenei, după perdeaua pe care actorul intră şi iese, lăsînd intervale de timp meditaţiei.
Totul se succedă lent, fără grabă, spre o moarte sigură, ştii asta din prima clipă a celor nu ştiu cîte minute în care personajul nu rosteşte nici un cuvînt, vorbind prin atitudinea trupului său, prăbuşit în fotoliul sărac, faţă cu magnetofonul demodat şi cu cele cîteva cutii de carton unde îşi păstrează rolele vieţii sale. Viaţa sa la cutie. Momentul cînd se enervează pe cutii, pe role, pe tot precede cuvintele urîte pe care le va rosti chiar la adresa propriilor sale declaraţii de altădată, care desenau un alt fel de viaţă, de mult părăsit şi spre care, ghicim, personajul nu mai vrea să-şi trimită săgeţile me-moriei, nu mai vrea să reia nimic din ceea ce a fost, prăbuşindu-se astfel în lumea sa sumbră, aşa cum ni se înfăţişează în ultima clipă a spectacolului. Această umbră de om desenează în decorul minim şi mizer capcanele umanului mai bine decît nu ştiu cîte zeci de pagini de teorii şi tratate. Spectacolul Iureş-Dabija de la ACT trebuie văzut, pentru că e, după Creatorul de teatru, al aceloraşi, un vîrf al stagiunilor acestui teatru de sub pămînt, totuşi nu underground.