Imposibila plutire. Hai să...! - Hai, să vorbim despre viaţă!

În sfârşit, UNITER - şi noi pe lângă el - a(m) tras un loz câştigător. După câţiva ani în care selecţia a scos la iveală / premiere texte controversate, dacă nu de-a dreptul căznite (mdeh, ba materialul clientului, ba altele...), vine această Ana Sorina Corneanu şi "scoate mireasa" dintr-un foc. Cu un suflu proaspăt, încolţit într-un personaj care chiar are ce spune şi ştie al naibii de bine să o facă, ceea ce ne oferă ea prin acest Hai, să vorbim despre viaţă! înseamnă un reper demn de luat în seamă asupra unor excepţii / minorităţi în curs de dramatică împuţinare. Aproape învingătoare (căci unii dintre noi încă mai sperăm, înainte de a dispera şi dispărea) "Generaţia mainstream", cea dominată de reflexe în locul creativităţii, de certitudini în locul necesarelor interogaţii şi dubii... aia care crede că există nu pentru a cugeta, ci pentru a consuma, a se distra şi, eventual, înmulţi. Ce fel de viaţă este aceea despre care autoarea ne invită să vorbim?

Aici e-aici! O viaţă trăită greu, chinuitor, strecurându-ne printre întrebări şi îndoieli, printre aspiraţiile autentice, chiar dacă necuantificabile şi, de aceea, tot mai greu de păstrat. Hai să rămânem deasupra, adică să plutim! Metafora dansului ca ideal de împlinire vine să contureze - atât cât poate fi conturat inefabilul - limitele. Tot mai multe, mai clare şi, adesea, mai dure. Nevoia de autentic a personajului Greta (personal, aş fi botezat-o altfel, spre a evita glisarea decodificării către duduiţa suedeză cu propensiuni globale, Thunberg - ea însăşi un produs artificial tocmit de activismul militant de tip nou) se zbate între reverie şi trezire, evitând cu certă măiestrie scriitoricească contorsiunile psiho-emoţionale standard sau primejdioasa bălmăjeală sentimentaloidă, cea care păcăleşte prea adesea spectatorul mai slab de înger şi gata să se lase fezandat la comandă prin clişee manipulatorii de natură "să plângă lumea-n sală" - concept tot mai întâlnit, mizând pe ingenuitatea de nivel primar, pe credulitate şi pe nevoia de "ceva frumos".

Or, fata asta, de nici 32 de ani la momentul alegerii sale UNITER-iene, chiar ne convinge că simte altCEVA. Că e veritabil frământată, temătoare în fragilitatea ei autentică, nu confecţionată. Competenţele tehnice (actorie şi televiziune) dobândite la şcoli onorabile nu au reuşit, din fericire, să o aşeze pe calapodul pragmatic şi sterp al meseriei - privită cel mai adesea ca aducătoare de câştig. Dimpotrivă, ele par să-i cristalizeze şi să-i ordoneze trăirile interioare, gândurile a căror vibraţie trimit cu gândul la aripile unui fluture, dansator între un cer tot mai învolburat şi un ocean tot mai agitat. Căutarea de sine a personajului înseamnă o miză existenţială, iar răspunsurile fără răspuns sunt îmbrăcate într-o rochie de dantelă veche, uitată într-un trecut fără întoarcere... şi cam fără speranţă. În fond, ce o tulbură pe Greta, provocându-i terifianta şi istovitoarea zbatere? Un prieten - altfel, extrem de avizat în lumea teatrului - se mira sincer: de ce atâta chin? Poate să facă orice pofteşte, nimeni şi nimic nu o împiedică. Poate... dar numai aparent. Pentru că, atunci când iubeşti oamenii şi încerci să trăieşti printre ei, ai nevoie - orice s-ar zice - de recunoaşterea lor. Sigur, nu în proporţie de masă, asta e treaba negustorilor şi a politicienilor. Dar când observi tendinţa depreciativă, tot mai extinsă, a celor preocupaţi şi ocupaţi doar să-şi câştige existenţa printr-un efort robotic; când imaginaţia îţi este taxată drept aiureală iar sensibilitatea - drept un handicap; când visele care se abat de la standardele civilizaţiei de consum ajung să fie evaluate ca nişte ciudăţenii, "alături cu drumul"... În sfârşit, când lumea te vrea "ca lumea" pentru a putea accesa măcar puţin respect, dacă de validare nici nu poate fi vorba... doare. Năuceşte. Deprimă.

La întâlnirea cu scena, piesa a avut şansa altor trei femei de mare ispravă, care au crezut cu ea şi au reuşit să intre pe aceeaşi lungime de undă:

Regizoarea Zsuzsana Kovacs a imaginat un spectacol fluent şi dens, de o delicateţe şi o expresivitate fără cusur. Nu este vorba doar despre adecvarea (extrem de dificil de obţinut) la specificul textului, ci şi despre reala lui îmbogăţire. Să produci şi să susţii o asemenea alunecare permanentă printr-un spaţiu scenic sortit să întrupeze interiorul delicat şi complicat al eroinei, părea o încercare la limita posibilului. Ei bine (chiar foarte bine!) această limită nu a fost atinsă. Asta întrucât atingerea presupune concreteţe, ceva material. Spectacolul acesta curge ca o răsuflare, uneori precipitată, gâfâită, alteori calmă, rarefiată, de parcă ar urma să se stingă imediat. Asemeni focului care, dintr-odată, se reaprinde din propria pâlpâială şi izbucneşte mai intens. Imaginea apei - ca mediu de gestaţie şi păstrare, de hrănire şi vieţuire, de compromis fundamental între aerul de deasupra şi fundul mineral al mării, a cărui atingere înseamnă sfârşitul - mi s-a părut că duce cu gândul la mediul (re)generativ. Dar şi la adâncimea unor zone insondabile ale sufletului omenesc, abisale şi aproape intangibile.

Impresia este susţinută prin scenografia de o superbă stilizare şi esenţializare a Gabrielei Albu, potenţată fericit de aportul de mare valoare a trei bărbaţi: Călin Ţopa aduce o muzică perfect consonantă cu fondul ideatic al spectacolului şi generatoare a unui ritm fascinant în care acesta (de)curge. Florin Fieroiu a imaginat o coregrafie în care modernitatea se îmbină cu rafinamentul, dansul fiind acreditat poetic, drept starea definitorie a eroinei. Peste toate, o lumină realmente de vis inundă scena-acvariu, contribuind la frumuseţea tabloului şi îmbogăţindu-l prin atmosferă şi sens, graţie light designer-ului Mircea Mitroi.

Cea de-a patra femeie a complexului filosofic-plastic-muzical-coregrafic este Florentina Ţilea. Fără ea, totul s-ar fi putut prăbuşi, cu siguranţă, într-un estetism steril, pândit de preţiozitate, calofilie şi alte ingrediente. Din fericire, actriţa intră în rol cu o forţă şi o măiestrie nebănuite, dar cu atât mai admirabile. Se simte faptul că a crezut în personajul ei, că s-a impregnat de trăirile fetei în care puritatea şi deznădejdea se întrepătrund şi se potenţează reciproc. Nimic afectat, nimic demonstrativ şi cu atât mai puţin forţat în evoluţia sa. Se vede că totul vine dinlăuntrul ei. Un recital dramatic de o asemenea intensitate emoţională şi durată, singură în scenă, plutind din greu (şi totuşi, atât de uşor!) printre nişte idei şi sentimente interioare, dar şi printre umbrele oferite ca "sprijin" de regie şi scenografie... nu e la îndemâna unei actriţe obişnuite. Or, după toată această performanţă, sclipirea din ochi, senzaţia de benefică epuizare detectabilă la sfârşitul acestui recital de mare forţă pe care îl reuşeşte Ţilea, o plasează cu siguranţă în galeria de onoare a femeilor din teatrul românesc actual.