Un spectacol-puzzle la Reactor: Interior-lumină

Adâncimea în izolare (pandemică sau psihotică) generează şi acutizează stările de criză identitară ale unor indivizi hipersensibili, aflaţi în permanentă căutare de echilibru interior. Cu o colecţie de experimente de acest fel vine premiera celor de la Reactor, acum după ce relaxarea a devenit posibilă, în cadrul producţiei de teatru atipic Interior-lumină.

Conceput şi regizat de Mihai Păcurar, colajul alcătuit din textele eteroclite a şase autori este transmis publicului tânăr de patru interpreţi cu semnele firescului lipite pe faţă, abordând un limbaj de o lentoare de-a dreptul exasperantă. Textierii sunt: Oana Hodade, Ioana Hogman, Oana Mardare, Mihai Păcurar, Doru Taloş, Adonis Tarţa. Ei decupează aspecte anodine din viaţa lor intimă (a lor?) şi tot ei le transpun în secvenţe scenice emoţionale cu valoare simbolică. Reducând doi dintre ei, cei patru "performeri" sunt: Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloş şi Adonis Tarţa. Devoalarea gândurilor obsesive e însoţită de clipuri (filmate tot de ei) şi proiectate pe două ecrane drept mărturie video a experienţelor trăite. Mărturisirile se succed cu aceeaşi lentoare, în surdină aproape şi cu sincope, în repetiţii tracasante. Mersul în relanti al actorilor în spaţiul de joc se insinuează ca delicată penetrare în interioritatea fiecăruia. În sufletul omului nu poţi intra cu cizma, e ştiut! Sunt personaje firave, desprinse cu câteva clipe înainte din banalitatea cotidianului, dar sunt şi actori în căutarea propriilor lor personaje introvertite. Încetineala mişcărilor şi a rostirii şoptite descumpăneşte spectatorul. Non-acţiunea demarează greu. Nu-ţi dai seama când începe cu adevărat şi nici când se termină, actorii neieşind la aplauze. S-a dorit impunerea unui ritm învăluitor într-un continuum confesiv, neguros, un feed back al intersectărilor revelatoare.

Ce se cere analizat? Faptele banale care pun în evidenţă depresia, singurătatea, lipsa de comunicare, interpretarea viselor. La Eugen Ionescu, de pildă, banalitatea accede la un statut de mit persiflat. În Cântăreaţa cheală se vorbeşte despre un eveniment ieşit din comun: un pieton se opreşte pe trotuar ca să-şi lege şireturile la pantof. De ce n-ar fi un element stresant, ni se sugerează în Interior-lumină, situaţia comică dintre doi pietoni ce ajung unul în faţa celuilalt, venind din direcţii contrare şi care în dorinţa de a-l ocoli pe celălalt fac simultan acelaşi pas spre stânga sau spre dreapta de mai multe ori. Mici piedici în calea înaintării. Mari teste de problematizare socială pentru uzul omului recent, mai puţin adaptat convieţuirii pe Terra.

Frânturi din aceste accese de sinceritate devastatoare apar în incoerenţa făţişă a mărturisirilor. După un revelion, un tip oarecare îşi exhibă golul sufletesc înghesuit între alte stări confuze. Tipologia introvertitului posac iese la iveală în timpul unui drum de la Bucureşti la Arad în care acesta refuză dialogul cu şoferul rutinat. Se insistă cu delicateţe asupra lipsei de comunicare, a inhibiţiilor de tot felul şi a fragilităţii memoriei. Bobul de piper luat în palmă, cu denivelările lui, ajunge să reprezinte, minimal, dorinţa de cunoaştere nuanţată a lumii obiective. Interioritatea luminată a eului comun revarsă peste lume înfricoşate dileme existenţiale. Evocarea momentului din aeroportul din München se estompează în faldurile amintirilor evanescente. Geamul murdar din WC-ul trenului sugerează intenţia spontană de a curăţa lumea exterioară.

Neinspirată ideea distorsionării vocii lui Adonis Tarţa până la ininteligibil. O evaluare a biografismului se obţine deschis, fără fasoane, în secvenţa povestirii visului celui ce a ajuns să întemeieze Reactorul (de creaţie şi experiment) din Cluj: Doru Taloş. Cel călătorit prin lumea virtualităţilor conjuncturale şi căzut direct pe scenă se întreabă mirat: "Ce caut eu aici" în această comedie tragică? De la imaginile cu leopardul şi câinele închişi în aceeaşi cuşcă se ajunge la reîncarnare şi dominare în cuplu. Din păcate, secvenţa nu reuşeşte să primească suficient lustru comic. În întregime luminos este comentariul pe marginea imaginilor cu scalarii dintr-un acvariu. Pe principiul că memoria peştilor e doar de două minute, se face translaţia la om. Ce bine ar fi dacă tot ce este exterior ar fi nou după două minute şi în conştiinţa deconcertată a fiecărui individ sensibil! Finalul se focusează pe amăgitoarea, uzată formulă a traumatizatului inofensiv, surdinizată, venită de departe: Totul va fi bine.

Într-adevăr, totul pare bine aşezat în acest puzzle ce pare la început o lâncedă rostogolire de vocabule fără noimă. Stilul producţiilor Reactor se impune până la urmă cu prestanţa unitară a limbajului axat mai ales pe problematizarea "nimicului" existenţial.