Spectacolul de prânz s-a numit Wasted, de Kae Tempest, în regia lui Vlad Isăilă, producție UNATC. Iar cel al după-amiezii, Restul vieții noastre, creație colectivă, dramaturgia Sabina Bălan, regia Alin Neguțoiu, absolvent al UNATC, producție #Reactor de creație și experiment Cluj.
Am fost prezent la spectacolele serii.
Ziua 4, spectacolul 1 - Trei surori
"De mii de ori va răsări soarele
Soarele timpului în care tu ești doar clipa trecătoare"
(Alin Băltenoiu / Progresiv TM)
Spectacolul Irinei Moscu a fost cel mai așteptat, dintr-o multitudine de motive. Și Sala Mare a Naționalului a fost aproape plină. Iar așteptările au fost răsplătite. Eu, unul, așa cred. A fost inventiv, a fost îndrăzneț, a avut o marcă proprie, de data asta nu doar scenografică. A fost, previzibil, înainte de orice, un spectacol puternic vizual. Dar fără să piardă consistența artei teatrale.
Alegând Trei surori, Irina Moscu a stârnit curiozitatea publicului care nu avea cum să nu se gândească la colaborarea cu Afrim la TNB (unde Irina a făcut scenografia). Apoi a fost și o asumare a principiului potrivit căruia fiecare generație, fiecare tânăr artist trebuie să propună o montare care să se evidențieze după un lung șir al altora, multe deja cu faimă. E o provocare și prin prisma replicilor lui Cehov, cu glisarea pe axa timpului. Irina Moscu a pornit la drum cu aceste cuvinte: "Cele trei surori sunt prinse într-o buclă eternă din care nu au scăpare. [...] Noi mergem mereu la teatru să vedem cum ele nu ajung niciodată la Moscova - o altă buclă."
Las la o parte discuția despre sensul pronumelui "noi", din fraza de mai sus, și mă gândesc la presiunea pe care arta o impune și o resimte, simultan, existențial, în privința unui etern "altfel". Irina Moscu observa că, de mai bine de o sută de ani, piesa asta a tot fost jucată, cunoscând atâtea și atâtea interpretări, potrivit epocii respective. Reluarea periodică e ca în mișcarea unui satelit în jurul Pământului. Cum Stația Spațială Internațională este locuită constant de câte trei astronauți, putem imagina cele trei surori a fi într-o asemenea postură. Irina Moscu se folosește de proiecții de mari dimensiuni precum și de un ecran de control pe care cei/cele de la bord văd spațiul, văd Pământul, văd schimbările.
Mișcarea de revoluție readuce modulul în același punct din vreme în vreme. Ca între două clipiri de ochi. Regizoarea stinge lumina precum cad pleoapele. Le ridicăm și gestionăm o nouă instanță a realității sau a ceea ce credem că este realitate. Spectacol poetic, ne poartă în Cosmos, dar, în același timp, pare a aduce poezia pe teren mundan. Apariția celor trei surori cu o aceeași înfățișare, în blugi cu tricou alb, dar mai ales blonde, a produs un impact. Unul care nu a exclus umorul, iar acesta este, adesea, incorect politic, drept care a fost prezentă și aluzia la prejudecata inteligenței blondelor. Mai mult, gesturile actrițelor au sugerat posibila postură a unei sexualități lucrative, în consonanță cu asocierea din antichitate cu vopsirea în galben a părului. Când și bărbații au apărut blonzi, cu evidența perucilor, umorul s-a schimbat. Ei fiind fie în uniformă militară, fie, la rândul lor, în blugi cu tricou alb.
Pe Stația Spațială, în continuă rotire pe orbită, se resimte spleen-ul retrăirii acelorași secvențe, acelorași replici. Mirajul peisajului cosmic are anvergură, dar omul își trăiește propriul destin, într-o matrice cu care se luptă continuu. Irina Moscu și-a ales acest motto pentru propriul site: "When I sit alone in a theatre and gaze into the dark space of its empty stage, I'm frequently seized by fear that this time I won't manage to penetrate it, and I always hope that this fear will never desert me. Without an unending search for the key to the secret of creativity, there is no creation. It's necessary always to begin again. And that is beautiful" - Josef Svoboda.
În spectacol sunt ritmice momente în care se stinge lumina, ca niște clipiri apăsate de pleoape. Prin "întunericul" în care arta are mereu de excavat, regizoarea caută repere. Sclipirile din trecut, expuse cu mult umor prin simularea rostirii din versiuni celebre (BBC, cu actori celebri la timpul lor, precum Geraldine Page) ale reprezentării piesei (sunetul se aude încântător, aidoma în cinematograful de odinioară) sau prin rularea de imagini pe ecranul Stației (imaginea Anei Ciontea, interpreta Irinei în ecranizarea TV a lui Cornel Todea). Raportări la trecut, ca deschizând cutia neagră a depozitării creației teatrale - una aleatorie, câtă vreme teatrul este arta clipei, încă nici acum nedorind să fie "prins" în forma suportului material de memorie.
Și nu e doar ludica alegere a regizoarei, pentru referința la personajul al cărei nume îl poartă. Pe scenă, Irina stă, la masa care însoțește toate montările, pe un scaun întors cu spatele către public. Este un răspăr al vârstei, al focului care o mistuie în explorarea unui necunoscut ce nu se lasă ușor luminat, al creativității ca un comandament. Cristina Ciulei, Mălina Moraru, Sașa Pânzaru, adică Irina, Mașa, Olga, au, fiecare, câte un element definitoriu al celebrelor personaje, ca într-un haiku. Imaginea lor, umăr lângă umăr, lumina decupând din întunericul atotcuprinzător doar cât conturul unui medalion, este tulburătoare. Sincron, la un moment dat, ele fac un pas peste trupul lui Tuzenbach. Viața/Arta merge înainte. Implacabil. Orice-ar însemna "înainte". Personajele masculine sunt Andrei (Cosmin Petruț) - umor britanic și fiori reci, Tuzenbach (Alex Stoicescu) - zâmbet și dedicare, Verșînin (Andrei Elek) - un munte de om, cu greutate și cu sufletul la vedere, Kulîghin (Narcis Zamfir) - ce poți să-i ceri? Așa e el. Cu o trimitere punctuală privitoare la propaganda rusească, de azi, ce justifică agresiunea din Ucraina.
Un spectacol care induce un set de reacții care, pe parcurs, se metamorfozează și, la final, simți nevoia să revezi. Ca în reluarea traiectoriei unui satelit.
Trei Surori
După: Anton Pavlovici Cehov
Traducerea: Moni Ghelerter și V. Jianu
Regia artistică: Irina Moscu
Decorul, Costumele, Univers sonor: Irina Moscu
Coregrafia, mișcarea scenică: Daniel Pop
Sound, Video & Lighting Design: Cristian Niculescu
Distribuția: Sașa Pânzaru, Mălina Moraru, Cristina Ciulei, Cosmin Petruț, Andrei Elek, Alex Stoicescu, Narcis Zamfir
Data premierei: 8.06.2022
Universitatea de Arte din Târgu-Mureș
Durata: *1h30min
foto: Albert Dobrin
Ziua 4, spectacolul 2 - Interior-lumină
"De câte ori te-ai bălăcit zile în șir în propriul noroi emoțional pentru că asta s-a simțit mai just decât încercările de redresare?
De câte ori aceste încercări au părut că duc în jos și tot în jos, indiferent de direcția optimistă și intențiile tale auto-salvatoare?
De câte ori a părut că toată lumea este mai adaptată vieții pe Terra decât ești tu?"
(fragment din textul introductiv al caietului program)
Mărturisesc că îmi este imposibil să deslușesc ce ar fi "noroiul emoțional", ca să pot identifica vreo bălăcire în el:) Și nu am simțit că sunt cel mai neadaptat vieții. Ci doar, mereu, la mijloc. În atât de larga categorie a mediului, la adăpostul uriașului clopot al lui Gauss. Desigur că m-oi fi simțit o clipă și pe la periferie, din orgoliu sau dintr-o teamă, oricum, o conjunctură pasageră.
Mai complicat este că nu reușesc să înțeleg situațiile expuse de cei patru actori din Interior-lumină. Foarte buni performeri. De altfel, tentația este de a numi performance ceea ce propune Mihai Păcurar. Art performance. Sigur, un experiment, cu adevărat un pas pe un teritoriu necunoscut, inventat și tangent cel puțin a două arte, cu subdiviziuni dintre cele mai inovatoare.
Protagoniștii invocă, de câteva ori, derularea unor asemenea manifestări artistice cu care, până acum, ne-au obișnuit galeriile de artă sau spațiile neconvenționale. O sală de teatru, mai ales una destinată căutărilor, nu ar fi avut cum să fie exclusă. Mihai Păcurar a mai explorat-o, cu prilejul spectacolului Bang, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Atunci a deschis ușa de acces în sală, ca gest funcțional în poveste, și, mai ales, a proiectat lumină pe ușa deschisă, dinspre hol spre scenă.
Acum, într-un fel, a procedat invers. A deschis, inedit, ușa, în cursul spectacolului, a lăsat-o așa până la final. Lumina din interior a fost lumina din noi. Ipotetic. Spectacolul derulându-se în penumbră, singura lumină fiind din reflexiile ecranelor de proiecție sau de laptop. Și, delicat, o veioză capabilă de ambianță caldă, într-un colț, un refugiu și pentru privitor, nu doar pentru personajul retras acolo. Retras fizic dar conectat spiritual.
Cei patru actori de la Reactor au continuat, practic, un demers continuu, în care doar poveștile punctuale alternează. În tehnica specifică lor, a unui soi de slow-play. Timpul este scos din ecuație. Sunt tăceri lungi, sunt cuvinte pe ton liniștit, rostite cu o anume lentoare. Și, de asemenea specific, mai mereu privind spectatorii în ochi. Dacă eu eram cel care a căutat mereu să prindă privirea personajului, la Reactor e personajul cel care îmi caută privirea. Doar că eu m-am speriat, am pierdut o anume ingenuitate a acestei relații, mă tem că scrutarea asta aduce, la pachet, o mustrare. Vrea să foreze pentru a-mi descoperi gânduri vinovate.
Altfel, poveștile propuse, ca în atâtea alte spectacole construite prin alăturarea unor lungi relatări, au și secvențe comice și poetice și fără un impact anume. Sunt familiare și trec. Când sunt opinii, stârnesc alte păreri, într-o lume plină de păreri.
Actori buni, dedicați, vizibil expunându-se de fiecare dată cu toată sinceritatea. Uluitor este Adonis Tanța! Într-un performance în care sunetul este esențial, el oferă un regal interpretativ. Ceea ce m-a surprins, plăcut, a fost mișcarea în spațiul pentru performance - e impropriu să folosim cuvântul "scenă". Deplasările pe diverse traiectorii, inclusiv printre spectatori - uneori am fost derutat când am văzut ieșind spectatori pe ușă. Doru Taloș, pierzându-se în spațiu, dincolo de orizontul nostru, limitat, continuă să trimită mesaje, ca dintr-o galaxie vecină. Am zâmbit când a introdus în relatarea sa imaginea unui autobuz de pe traseul pe care-l parcurg zilnic. De aici, m-am împărțit la rândul meu, o parte urmărind ce se mai întâmpla în sală, o parte imaginând că-l însoțesc pe actor. Oana Hodade se estompează și ea, Oana Mardare și Adonis Tanța deja nu mai erau sub ochii noștri, încât finalul se așază lin, ca praful cosmic. Ușa deschisă nu mai este dincolo de spectacol, nu mai înseamnă mundana retragere spre casă, ci ne absoarbe în poezia pe care echipa de creație a modelat-o în jur.
Interior-Lumină
De: Ioana Hogman, după texte de: Oana Hodade, Ioana Hogman, Oana Mardare, Doru Taloș, Adonis Tanța
Regia artistică și concept: Mihai Păcurar
Sunet: Oana Hodade
Distribuția: Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloș, Adonis Tanța
