În timp ce unele filme - Întregalde cu studiul sociologic mutat în peisajul montan, partea a doua din Câmp de maci cu deloc nefamiliara cameră hand-held a lui Marius Panduru, Berliner al lui Marian Crişan - rămân (pe alocuri) încleştate în estetica rece-realistă şi intransigentă, tineri şi foarte tineri regizor români fură startul şi par să rupă (şi mai concret), cu un arsenal de intuiţii remarcabile, felul în care s-a construit cinematografia română în ultimii 20 de ani.
Anonimul a reuşit să alinieze la linia de start 13 scurtmetraje şi alte 6 în afara competiţiei într-o selecţie cât se poate de diversificată. E reconfortant să vezi că plictisul şi oboseala generală se materializează în demersuri distincte, care îşi asumă spargerea unor bariere şi a unor exprimări consacrate, în favoarea unor formule mult mai îndrăzneţe şi mai personale. Probabil cel mai evident în sensul ăsta se arată ultimul calup (#4) de scurtmetraje prezentat la festival.
După Otto Barbarul, Ruxandra Ghiţescu nu dă înapoi de la a apuca taurul de coarne şi se avântă din nou, cu Despre noi, în vâltoarea vârstei adolescentine. Fata interpretată impecabil de Ioana Bugarin, aflată în pragul plecării la facultate în Germania, este încorsetată de dualitatea specifică acestei perioade. Alături de mama sa, ea îşi permite libertatea de a fi în continuare copil, se alintă şi se lasă mângâiată, dar la masă, pe lângă adulţi, şi în relaţie cu iubitul ei, pare-se, mult mai mare, ea se afişează deja ca o tânără adultă tăioasă, provocatoare şi dureros-incisivă. Ruxandra Ghiţescu inventează câteva momente care îşi au locul foarte bine pe un ecran de cinema. Spre exemplu, la o masă împreună cu iubitul mamei şi cu iubitul ei, protagonista se ridică şi începe să se plimbe pe terasa localului. Curând ea se aruncă detaşat direct în piscina de pe terasă. Gest spontan, ingenuu şi autentic - trăsături pe care fata le mai poarte cu ea -, un duş rece care să o trezească din plictiseala rolului pe care îl joacă la masă.
Ce puternic încheie Ruxandra Ghiţescu scurtmetrajul ei! Mai devreme o observam pe protagonistă chicotind alături de mama ei în timp ce sigilează în borcane - ca pe amintiri - jucării de pluş. Iar după cina cu iubiţii le vedem tot împreună stând în cada plină cu apa, una în braţele celeilalte, mângâindu-se, sprijinindu-se reciproc. E un gest cinematografic acesta de mare sensibilitate, iar Ghiţescu închide filmul ei rotund, de parcă în curs de încheiere se află un însemnat ciclu. În Germania mama nu va mai fi, iar viaţa de tânăr (adult), cu grijile şi cu responsabilităţile de rigoare, va lovi din plin.
Cu When Nights Meet Dawn Andreea Borţun continuă explorarea labirintului adolescentin. Pentru ea însă, adolescenţa e o vârstă a incertitudinii, a apropierilor treptate şi nesigure. Aşa ajunge Borţun să mute camera elegant printre braţele bronzate ale tinerilor, care se ating doar cu vârful firelor de păr electrizate. La fel, îl surprinde pe protagonist cum strigă în disperare după un anume Viju şi cum încearcă să dea de cineva - poate chiar de Viju - sunând la un număr tatuat pe eticheta din interiorul adidasului său. Pe cât de liber formal este scurtmetrajul Andreei Borţun, pe atât de liberă este vârsta asta, la care singura grijă este cum să te apropii de cel sau de cea care îţi e drag(ă), fără să-l/-o stânjeneşti. Andreea Borţun, care este co-fondatoare a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis (cel mai important festival de profil din România), pare că a stat atât de mult pe lângă adolescenţi, că le-a ghicit natura. Şi e salutar că în filmul ei distribuie tineri studenţi care au trăit cândva experienţa Ideo Ideis.
Calupul #4 s-a încheiat cu un scurtmetraj marca Valeriu Andriuţă. Personajul eponim din Eu sunt Dorin, un tânăr din provincie, este angajat de mama unui student să susţină examenul de licenţă la Universitate în locul băiatului ei. Dorin este dispus la tot felul de tertipuri ca să poată intra în sala de examen şi, jucându-şi ireproşabil rolul, orchestrează un scandal barbar din care o scoate pe mamă drept ţap ispăşitor că-i pierduse buletinul (drept scuză că nu are cardul de identitate la el). Dorin îşi asumă rolul de (alt-)student cu toată energia, nu ştim dacă micul său spectacol este improvizaţie sau fusese elaborat anterior. Odată intrat în sală, Dorin caută disperat soluţii: se uită în stânga şi-n dreapta, în faţă şi-n spate. Ar face orice pentru cei 600 de euro promişi de mama băiatului.
Filmul lui Andriuţă e un melanj de românesc, moldovenesc şi rusesc. Peisajele cu blocurile-rachetă, înalte de zeci de etaje sunt departe de a fi exotice. Totuşi, pare o lume care, deşi aflată în vecinătatea noastră, e departe de noi. O lume în care tranziţia nu este în desfăşurare, ci una în care tranziţia abia încearcă să pornească la drum, dar nu s-a hotărât în ce direcţie.
Calupul cuprinde de asemenea şi primul scurtmetraj al unui tânăr regizor foarte incitant, şi anume Poate întunericul mă va acoperi de Andrei Epure. Un preot trebuie să poarte lumina în noaptea de Înviere către parohia din provincie la care slujeşte. Pe drum este întrerupt de câţiva enoriaşi cu tot felul de rugăminţi care mai de care mai absurde - binecuvântarea maşinii, acceptarea unui pomelnic, că, părinte, nu ştiu când mai ajungem la biserică, un sfat cu privire la telefonul iubitului fostei soţii pe care îl manevrează acum copilul celui care întreabă -, poate întunericul îl va acoperi şi pe preot şi va ajunge cândva la biserica la care slujeşte. Dar pe lângă nota uşor tragicomică (şi este, da, din păcate, cât se poate de realistă) titlul scurtmetrajului lui Andrei Epure mai are, cred eu, o implicaţie.
Candela se stinge, iar preotul cere enoriaşilor cu pomelnicul o brichetă. După ce o reaprinde, el îşi continuă drumul cu maşina rugându-se. Pentru el toate ritualurile acestea - pomelnicul, binecuvântarea obiectelor - nu sunt mai însemnate decât ceea ce porţi în suflet, dar candela aprinsă cu bricheta îl copleşeşte. De aici titlul scurtmetrajului. Poate întunericul necredinţei şi superficialităţii îl va acoperi şi pe preot. De remarcat şi observaţia prietenului meu Victor, critic de film, căruia, într-un cadru filmat din maşina preotului, farurile maşinilor din partea opusă i s-au părut ca semănând a lumânări...
Andrei Epure double-bill, căci la festival, dar off-competition, a mai fost prezentat celălalt film semnat de el. Interfon 15 nu e departe de predecesorul său, iar Epure umple lungi planuri-secvenţă cu absurditatea care gravitează în jurul morţii. Câţiva locatari găsesc o femeie moartă la scara blocului şi sunt, după ce se arată întâi afectaţi, destul de lucizi să-şi dea seama că mai au în ziua respectivă destule treburi de pus la punct. Ne temem de moarte şi tocmai de aceea poate suntem atât de impersonali în faţa ei, atât de indiferenţi şi de pregătiţi să ne detaşăm de ea, plecând la drum cu deviza morţii cu morţii şi vii cu vii.
De aici încolo am să o iau cronologic şi se cuvine să fac astfel, pentru că festivalul s-a deschis marţi cu un splendid scurtmetraj al (foarte) tinerei regizoare, Alma Buhagiar, Împreună. Filmul nu spune, la început, prea multe. Pe măsură ce personajele apar pe ecran şi dialogul se intensifică, povestea se consolidează. Avem de a face cu două familii scindate a căror punte de legătură este o mamă. De fapt, de ea nu ştim dacă mai este mamă sau doar fostă soţie şi, acum, iubită, ştim doar că numele ei e Crina. În interiorul celor două familii nu mai ştim dacă tatăl mai e soţ sau doar tatăl copilului şi fost soţ, dacă noul bărbat va deveni tată copilului sau e doar iubitul-mahăr. Nu ştim în ce măsură sau dacă vreodată Crina va deveni mama fiicei actualului ei iubit, abia ştim, după cum spuneam, dacă ea mai este mama propriului ei fiu, Sebi. Crina este, prin urmare, prinsă între două lumi, Alma Buhagiar surprinde ruperea voită de vechea viaţă a Crinei alături de tatăl lui Sebi şi adaptarea totală la viaţa lângă noul iubit, care îi poate asigura, pe lângă un loc înapoi la şcoală, încă multe altele.
Nu ştiu dacă Alma Buhagiar cultivă chiar un contra-feminism, dar e de admirat cu câtă rigoare şi maturitate se întreabă dacă e mai bine să-ţi iubeşti familia cu de-a sila sau e mai bine să cauţi soluţii favorabile pentru tine. Poate că, de fapt, Împreună, se întreabă cu privire la posibilitatea relativizării egoismului, nu cel al copiilor, ci al părinţiilor.
Apoi, Invizibilii, o animaţie concepută la patru mâine de grupul 4inaroom, despre existenţa goală şi insulară a generaţiei post-tranziţie. E status-quoul generaţiei mele, pe care încercam să-l schiţez lui Dragoş Vasile, printre altele producător la Apropo TV, cu care m-am împrietenit la festival. O generaţie cumva ajunsă în colţul camerei, refugiată în poveştile micilor ecrane, o generaţie pentru care izul balcanic e prea vechi şi prea îmbâcsit, iar noul (vestic) a venit prea dinamic şi cu prea multe informaţii deodată. S-a întâmplat abrupt şi radical, iar o astfel de evoluţie provoacă izolare, confuzie, alienare şi mai departe aderarea rebelă la tot felul de trenduri.
În sfârşit, tot din acest calup, filmul lui Theodor Ioniţă. Câştigător al premiului Ovidiu Bose Paştină, Mihail şi Achim e un film (mai degrabă un episod) din care n-am extras prea multe în afară de unele peisaje din regiunea Ceahlăului. Există, prin urmare, riscul pedanteriei vizuale care să nu aibă mai multe de zis. Totuşi, căutarea raporturilor şi motivaţiilor care îl fac pe unul dintre băieţi să-şi caute fratele dispărut (plecat să recupereze o oaie rătăcită) nu trebuie abandonată, căci cel mic nu începe să-şi caute fratele doar din raţiuni familiale, ci şi din unele raţiuni subiective, dintr-un instinct de supravieţuire.
Salt direct la noul scurtmetraj al Alinei Şerban, intitulat Eu contez. Cinema necizelat şi sărac, prezenţa lui Şerban în toate departamentele filmului - regie, scenariu, personaj principal, producţie - îmi dă (la a doua vizionare) senzaţia unei închideri care se soldează cu frica (mea) ca ea să nu se izoleze în acest tip de cinema de autor (mai degrabă de amator decât de autor) în care experienţa, cauza, mesajul sunt mai importante decât felul în care ele sunt transmise. Ceea ce ne spune Alina Şerban despre poveştile din spatele oamenilor pe care ne grăbim să-i judecăm, despre egalitatea de şanse este foarte semnificativ, dar ea riscă să se plafoneze tocmai din cauza unui activism cinematografic de care lumea se poate feri.
La antipod a fost, probabil, Emilia Hosu are HIV, film despre care, deşi îi recunosc meritul, îmi e greu să scriu. În orice caz, Ioana Păun inventează un final foarte bun, cu Emilia Hosu în maşină care începe să râdă mulţumită. Nici nu are importanţă dacă într-adevăr are sau nu HIV, bărbatul cu care tocmai s-a culcat a făcut gestul care îl poarte compromite oricum.
Înainte să discut ultimele filme din off, mă opresc asupra celeilalte animaţii din competiţie, Cântec de leagăn. Filmul lui Paul Mureşan (despre violenţa domestică) poate părea formalist şi apropiat mai degrabă de arta grafică, dar impresia asta dezvăluie totodată că animaţia este un teren fertil care înlesneşte consensul dintre realism şi suprarealism, în efortul de a scoate în evidenţă şi mai elocvent violenţa unor experienţe cu care se confruntă multe familii, în primul rând, multe mame...
Îmi închei plimbarea pe cărarea scurtmetrajelor prezentate în 2021 la Anonimul, oprindu-mă la ultimul loc de belvedere, Poveşti la feminin, din care se vede o altă părticică din lumea locală. Dar între cele patru din calup, filmul Teonei Galgoţiu, mi s-a părut singurul cu adevărat bun.
Feminismul în Locuri ascunse izvorăşte din forţa mamei, cea care, în general, resimte nu doar durerea ei, ci şi (sau, mai ales şi) orice durere a copilului ei. În acest sens, secvenţa cu Ioana Abur în bucătărie care se prăbuşeşte deodată în plâns este foarte puternică. Numai acolo, singură şi nevăzută, îşi permite un moment de vulnerabilitate. Şi ce frumoasă e secvenţa de final, cu fata care îşi aşează capul în poala mamei, aşteptând să fie mângâiată. Cum ar fi fost dacă fiica, care mai devreme deschidea ambalajul unui ou Kinder dăruit de mamă ei, să-i fi întins jumătate acesteia din urmă? Sunt dureri şi sacrificii ale părinţilor noştri pe care de multe ori nu le luăm în seamă (prea orbiţi de ale noastre), dar şi ei sunt adesea singuri şi neputincioşi, căci n-au de luptat doar cu tristeţea şi cu singurătatea lor.
Mă întreb, uitându-mă la aceste filme - Despre noi, When Nights Meet Dawn, Împreună, Locuri ascunse - dacă nu era nevoie oare de o sensibilitate feminină care să intervină cu astfel de poveşti pe ecran, pentru că aşa cum spune regretata Larisa Shepitko, sunt unele lucruri pe care numai femeile le pot intui. Şi iată că în sfârşit avem (şi) regizori-femei care să iasă la înaintare cu poveşti puţin intelectualizate, dar despre experienţe foarte apropiate nouă.
Din păcate, Ioana Ţurcan cu Empiric şi Miruna Minculescu cu Scurtă lecţie de ornitologie fac filme slabe atât din punct de vedere regizoral, cât şi scenaristic, pe deasupra, filmul lui Minculescu are toate şansele să se dedice unui activism agasant şi patetic. Din punct de vedere al scriituri, Ioana Mischie loveşte însă din plin. Fragile Codependenţă (care de altfel se va vedea şi în trei săptămâni la Astra Film Festival 2021) accentuează că ereditatea nu cuprinde doar unele gene, dar şi atitudini şi gesturi recurente în casa părintească. Dar cinematografic scurtmetrajul lui Mischie lasă de dorit, este aproape inexistent. Nu poate fi de ajuns să pui pe cineva în faţa camerei, să tai de câteva ori la alt unghi şi în momente cheie ale monologului să adaugi cioburi computerizate pe ecran.
Vulnerabilităţile, slăbiciunile femeilor, felul în care ne comportăm cu ele, toate acestea sunt foarte importante, dar poate ceea ce trebuie ultimele trei regizoare să înţeleagă este că cinemaul de propagandă (formulare uşor radicală, dar propaganda nu este doar negativă) nu se sprijină pe un mesaj recitat, ci în primul rând pe aparatul cinematografic (cum spun ceva, nu ce spun), primul dintre aceşti doi piloni care poate fi universal.
Toate scurtmetrajele pe care le-am discutat mai sus n-ar fi ajuns pe ecranele de cinema de la Anonimul fără efortul criticului de film Ionuţ Mareş, selecţionerul scurtmetrajelor româneşti de la festival. Munca sa şi a altor mulţi curatori şi selecţioneri merită un substanţial laudatio, căci fără ca ei să cerceteze marea de creaţii disponibile, n-ar ieşi la suprafaţă filme care au posibilitatea să deschidă drumuri. Dacă aceste filme nu ar contoriza prezenţe festivaliere, n-ar fi văzute de publicul larg. Dacă n-ar fi văzute, n-ar fi discutate, iar dacă n-ar fi discutate, cinemaul nu ar merge mai departe!