Cele două personaje apărute din fundal sunt Aurora și Blanca. A și B. Așa începe alfabetul oricărei vieți, chiar și când aceasta nu are nimic extraordinar în ea. Doar că ne-am învățat să o / le numim astfel, de la Napoleon la ultima telenovelă zguduită de suferințe sufletești, căutat incandescente. Căci extraordinarul ăsta a ajuns, și el, să țină locul unei diversități de stări, de nuanțe, de probleme - fie ele reale sau imaginare, asumate sau doar evocate. Atrage, incită, excită curiozitatea; așa cum se întâmplă cu mirajul Breaking News.
Două femei; două prietene luate și purtate de argentinianul Mariano Tenconi Blanco prin șuvoiul amintirilor, cel ce a început să se coaguleze de la vârsta de 5 ani. Două monoloage, cel mai adesea paralele, complementare, pe alocuri contrapunctice, apoi intersectate, suprapuse. Fragmentate, Indirecte. Uneori repetitive, alteori divergente. O amestecătură de fapte, de figuri, de situații și de relații... cel mai adesea sentimentale. Hârtia - se spune - suportă orice. Mai ales, în cazul de față: amintiri, relatări, mirări, imprecații, văicăreli, dubii, regrete, confuzii, dureri. Și vise, și dezamăgiri și nefericiri la pachet. Pachetul al cărui ambalaj devine deșeu, apoi - la rigoare - hârtie de scris, istorisiri... istorie. Una mică, poate periferică - acolo, la capătul cel mai sudic al lumii, unde Patagonia înseamnă Isla Grande de Tierra del Fuego. Iar Ushuaia - orașul său cel mai sudic.
Cele trei surori ale lui Cehov visau să ajungă "doar" până la Moscova. O aruncătură de băț, dacă facem socoteala celor peste 3.000 km pe care prietenele creionate de Tenconi Blanco îi visează parcurși până la El Dorado-ul citadin numit Buenos Aires. O punte (Punta Arenas e tot pe acolo, pe-aproape de Ushuaia cea menționată geografic) imposibil de străbătut fără imaginație, vise și scrisori. Exact, scrisorile acelea care inundă scena, ca niște stabilopozi fantomatici peste care Aurora și Blanca se căznesc să pășească, să se susțină, să treacă, să ajungă sus, la fereastra izbăvitoare. Dacă vor izbuti, ceea ce se întâmplă în final, asta nu înseamnă decât că... ajung să-și depășească limitele, condiția, poate blestemul și să atingă.. ce? Idealul. Adică fereastra. Să privească, să respire prin ea, atât cât le permit ochii închipuirii. Și gata. Destul pentru o viață... hai, două vieți de femei. Tenace, îndrăznețe în lupta lor sisifică, impusă prin destin, prin depărtare, prin vremurile mai mult sau mai puțin potrivnice, prin limitele nu tocmai ușor de asumat și depășit. Sfârșit de partidă. Cerc și cer închis.
Într-un atare context dramaturgic, interpretele Aida Economu și Mihaela Velicu au o sarcină extrem de dificilă. Nu textul în sine, până la urmă destul de ofertant pentru cele două actrițe, chiar dacă diferențele caracterologice sunt minime, solicitând un efort de individualizare, care le și reușește. Dar, în mecanismul dramatic pus în scenă, ele acționează după principiul calculatorului, reprezentând formule binare de tip 1 sau 0... 0 sau 1... și tot așa. Ori, pentru cine preferă mecanica, sistemul bielă-manivelă. Interesant. Cu delicatețe și multă sinceritate, Economu și Velicu izbutesc să se descurce convingător într-un joc "de-a uite-o / nu e", incluzând aici însăși realitatea vieții trăite la marginea lumii. Spre mirarea mea, mai apare în ambianță un personaj pe care eu l-am găsit doar pleonastic: voice over-ul. Pe o suită de banale imagini videoclip-ate, vocea deloc caldă a unei specialiste în traducere simultană zgârie urechile și tulbură atmosfera frumos coagulată cu niscai panseuri, chipurile filosofice... dar de larg consum. Se putea și fără.
Montarea Teodorei Petre se înscrie între limitele unui feminism decent, pasabil, valabil și (de ce nu?) vandabil. Vălmășagul trăirilor și incandescența, gândurilor, a dialogurilor umplu spațiul și acumulează tensiuni, pulsând cursiv și, adesea firesc, între visare, resemnare și disperare. Patetismul se frânge, ca valul oceanului de țărm, într-un fel de înțelepciune a neputinței, a himerelor roz precum șerbetul de trandafiri, a eșecului sălciu, dar care nu se dă bătut. Se simte bine acolo, în scenă, distanța dintre personaje... așa, ca o strâmtoare. Cea a lui Magellan? De ce nu? Doar că Magellan ăsta avea altele de făcut, nu de scris scrisori. Eeeiiii... el era altceva, călătorea, descoperea lumea! Nu ne comparăm. Noi doar visăm, scriem, pălăvrăgim. Ne lamentăm din tot sufletul, sincer și pătimaș, ne plângem soarta. Apoi ne ștergem ochii și avem tăria de a o apuca, de la capăt, iarăși și iarăși, pe valurile vieții. Fără scrisorile noastre devenite stânci, bolovani, stabilopozi pe oceanul prietenului Magellan, cine l-ar mai fi pomenit pe el, în afara marinarilor lui și a autorilor de hărți?
Până la urmă, piesa e ceva dulce amărui, un amestec filosofico- telenovelistic, în care umbra altui sud-american, Paolo Coehlo, se întinde zdravăn, acoperind până și strâmtoarea cu pricina.