Te-ai gândit vreodată că viața ta este extraordinară?
extraordinar, -ă, extraordinari, - e, adj. / Din fr. extraordinaire, lat. extraordinarius / 1. (adesea adverbial) Care iese cu totul din comun; (despre oameni) înzestrat cu calități deosebite; (despre lucruri) foarte bun.
Ei bine, după ce am văzut Extraordinară viață (La vida extraordinaria) la Teatrul Național "I. L. Caragiale" București aș tăia de la cap la coadă definiția de mai sus.
Pentru că în banalitatea ei, în simplitate, în redundanță, în complementaritate, în ciclicitatea ei imposibil de controlat, fix în toate acestea viața este extraordinară, nimic ieșit din comun, ne naștem, murim și între cele două evenimente trăim.
Spectacolul acesta mi-a confirmat încă o dată faptul că o poveste se poate scrie în o mie de feluri, aceleași personaje, aceleași acțiuni, o listă finită de emoții transformată în infinitate doar pentru că ființa umană se validează în unicitate.
Povești identice și totuși diferite, iubiri care s-au mai întâmplat de milioane de ori și totuși vorbim despre ele ca și cum le trăim pentru prima dată, relații definite sec în dicționare, dar care sunt de fapt un caleidoscop care ne fascinează și care ne contrazice de fiecare dată când suntem convinși că am cuprins totul.
Doar că nu putem cuprinde totul și nimicul și asta face ca viața să fie extraordinară în complexitatea ei construită de fapt din piese de puzzle simple, pe care le-am putea îmbina cu ochii închiși.
Am știut că va fi o seară magică din momentul în care am intrat în Sala Mică, echipa care a lucrat la acest spectacol a făcut o treabă minunată:
regie: Teodora Petre
scenografie: Ioana Pashca / lighting design: Ioana Pashca / coregrafie: Ștefan Lupu / muzica originală: Cezar Antal / video: Andrei Boncea / grafică afiș: Mihai Băncilă
piesa îi aparține dramaturgului argentinian Mariano Tenconi Blanco
Blanca (Mihaela Velicu) și Aurora (Aida Economu) au fost extraordinare privind luna împreună, ținându-se de mână, fiice, iubite, soții, femei moarte care cos rochii și scriu scrisori, femei vii care iubesc și își doresc să fie iubite, femei care caută fără a știi uneori ce caută și pentru asta călătoresc până la capătul lumii și înapoi, femei care se despart și de fapt sunt împreună o întreagă viață extraordinară, femei care cad, se ridică, cad, se ridică din nou și care pronunță cuvântul tristețe în atâtea feluri încât aproape îl vezi materializându-se, plimbându-l pe Ulise, purtând pantofi prea mici, râzând pentru că tristețea știe să râdă mai bine ca oricine altcineva, femei care verbalizează cu sinceritate și curaj lucruri pe care ți-ai fi dorit și tu să le poți spune măcar o dată în viață, femei cărora le este frig, pe care le doare, femei care uneori sunt fericite, surori fără a fi surori, care câștigă, care pierd, care înțeleg și nu înțeleg, femei care se întorc acasă, la ele, în toate sensurile pe care le poate avea întoarcerea și care mai mult ca orice nu sunt făcute să fie singure pentru că oamenii pur și simplu nu sunt făcuți să fie singuri.
Și atâta timp cât în spectacolul acesta extraordinar numit viață suntem actori și spectatori cuvântul sfârșit va fi doar la mijlocul frazei lângă plictisul care pune pauză, ne scoatem din priză așa cum scoți din priză un congelator în care s-a strâns prea multă gheață, ne topim un pic, băgăm ștecherul din nou în priză pentru a ne reconstrui într-o zăpadă care să taie mai puțin, care să mângâie mai mult.
Dincolo de personaje, m-am îndrăgostit de cele două femei superbe de pe scenă și le-am aplaudat în gând mult timp după ce s-a terminat spectacolul.
Dacă mergeți să vedeți Extraordinară viață, când ieșiți din clădirea teatrului amânați cât de mult puteți întoarcerea acasă și faceți o plimbare pe Magheru pentru că mai mult ca sigur vi se va întâmpla să trăiți cel puțin o secundă extraordinară.
P.S.1: pe Mihaela Velicu o puteți vedea și în Cassandra la Apollo111 Teatrul și în Seaside Stories la Teatrul de Stat Constanța.
P.S.2: chiar dacă mi-a plăcut extraordinar de mult Extraordinară viață, voice-overul m-a scos puțin din poveste, pentru că nu s-a auzit foarte clar, cel puțin din rândul 3 unde am stat eu, au fost multe momente când coloana sonoră acoperea vocea și, deși am înțeles că s-a dorit ca ritmul succesiunii imaginilor proiectate să fie același cu cel al cuvintelor din discurs, de fapt a trebuit să fac eforturi să înțeleg / să aud și nu a fost plăcut, a contrastat cu claritatea și forța cu care cele două actrițe s-au apropiat de spectatori. Poate la viitoarele spectacole se va putea îmbunătăți partea aceasta tehnică.
(foto: Florin Ghioca)