Mult mai mult decât Brokeback Mountain, mi-a mers la inimă un alt film cu nominalizări la Oscar (mai puţine totuşi ca Brokeback...). Sper, dar cred că inutil [s-a văzut ulterior că nimic nu e inutil, nota LiterNet], ca filmul lui Paul Haggis, Crash, să ia Oscarul pentru cel mai bun film. Dar e clar că cele mai mari şanse le are la Oscarul pentru cel mai bun scenariu original [le-a luat pe ambele şi în plus un premiu pentru montaj, nota LiterNet].
În Crash sînt oameni obişnuiţi, de diferite naţionalităţi (americani pursînge, iranieni, chinezi, sud-americani, mexicani), ale căror destine se ciocnesc şi se influenţează în decurs de 48 de ore, în Los Angeles. Ideea scenariului e genială. Filmul trece de la un personaj la altul; un amănunt devine esenţial zeci de minute mai tîrziu; personaje palide devin importante în altă parte, dar ce e mai mişto e că toate personajele se schimbă din pricina celorlalţi, iar la final nici unul nu rămîne aşa cum fusese iniţial. Nici un personaj nu e cu totul curat, pozitiv. Cel despre care credeam că e bun are momentul lui genial în care dă chix total şi definitiv, chiar dacă din greşeală. Cei care păreau odioşi îşi răscumpără păcatele prin gesturi ce frizează sacrificiul de sine. Căci fiecărui păcătos i se dă o şansă, în vreme ce aceia care sînt fără pată sînt testaţi. Filmul are multă metafizică, dar şi morală, radiografiind neîncrederea actuală şi reinterpretînd motivul străinului, altfel tradus după 11 septembrie.
Oamenii se iau după frînturi de aparenţe care-i fac de atîtea ori să înţeleagă aiurea. Sînt neîncrezători şi plini de prejudecăţi ca de purici. N-am văzut multe filme bune despre abjecţia şi măreţia umană, dar acesta e unul dintre ele. Sper să îl aducă vreun distribuitor şi în România.