Crash nu este un film pentru care să scrii o cronică în România şi în Academia Caţavencu, dar, dacă am apucat să promit că scriu eu despre un film despre care am crezut că dacă a luat Oscarul pentru "cel mai bun film" chiar este unul dintre cele mai bune filme pe care le-ai putea vedea într-o duminică după-amiază, atunci poftiţi la masă!
Un film sensibil, pedagogic şi "la zi" în ceea ce priveşte politicile sociale şi antirasiale ale Hollywood- ului. Care va să zică, Oscar previzibil. Un titlu metaforic ce-şi strigă drama civilizaţiei "meltinaţionale" americane, un film despre sociopatia comunicării urbane între rase şi cetăţeni ce duce în final la inconştienta crimă cu premeditare. Acum aţi înţeles despre ce e vorba?! Eram sigur.
Bine jucat de către actori mari în roluri secundare (Sandra Bullock, Matt Dillon, Loretta Devine, Keith David - filmul lui Paul Haggis, scenariu şi regie, nu are personaj principal), bine filmat, bine tăiat, mult mai deştept decât majoritatea family movies (adică a cretinelor de filme adolescentine pe care le pot vedea şi părinţii datorită unor actori mari preferaţi care au jucat în urmă cu 15 ani în nişte filme bune, pe care, părinţii, adolescenţi fiind, le-au văzut).
Este un film pe care numai America l-ar vota cel mai bun film. Europa votează filmele americane ale lui Woody Allen, cum este şi ultimul său Match Point sau englezescul Dirty Pretty Things cu Audrey Tautou de duminica trecută, de pe HBO. Iar eu, în ultimul semestru, am fost european.