Ca într-un experiment sociologic în care e antrenat Occidentul, coordonatele de pe ecran le vedem postfilmic pe rețelele de socializare reale: filmul este bun sau nu este bun? În era pandemiei, filmul își bate joc de antivacciniști și, în general, de cei care trăiesc un fake news? Exerciții argumentate, sentințe, hate, posibilități deja înscrise în realitate și în realitatea de cinema a filmului. Un ready-made real / virtual / real-ca-virtual = realitatea ca sumă a minților care dezbat filmul. Pe ecran sînt lucruri care nu au mai fost spuse astfel în mainstream: un veritabil drum spre egalitate, o egalitate-ca-moarte, pentru un împreună real, dincolo de ecran, în viețile noastre; un moment zero în care avem șansa să ne auzim și să ne ascultăm; în virtual-real, pe marginea filmului, pe rețele de socializare. Cinematograful se împlinește acasă, cu Netflix, agora se împlinește online.
Dacă este un spațiu incriminat în Don't Look Up, acesta e cel al ecranelor: telefoane, televiziuni și cinema. Unde e inclus (autoironic, autoreferențial) și filmul pe care îl urmărim: de exemplu, pe generic, între producător și distribuitor (Hyperobject și Netflix) apare (pe același nivel grafic) ideea că vom urmări conținut BASH, corporația-monstru din film; apoi, mai departe, atmosfera autoironică este întreținută de genericul colorat, de musical clasic hollywoodian, de clișeul vizual subliniat în banda sonoră în mod constant de-a lungul filmului. Cu mijloacele uzuale din blockbusterul hollywoodian - subiectul grav, ciocnirea buni-răi, personaje-caricatură, montaj alert, Adam McKay concertează conspirația supremă: magnații lumii au un loc călduț, nu riscă mare lucru din propria piele, așa că dispun de populație conform intereselor - pe care (prin opoziție cu ceea ce vedem în povestea de pe ecran) sădește idei de bun simț: e necesară refacerea legăturii cu știința, care a fost și este motorul progresului occidental; e necesar ca statul să reprezinte masele și să caute să protejeze în special persoanele vulnerabile social (sigur, filmul prezintă o societate vulnerabilizată media în întregime); e necesar ca pilonii lumii occidentale - agențiile care au ca scop protejarea libertății umane, o libertate construită prin educație, ca înțelegere a posibilităților de a fi în comun, și protejarea omenirii de problemele intrasistemice (corupție, incompetență) și de amenințări exterioare (naturale, în acest caz) să fie populate de profesioniști și să fie publice, nu private.
Filmul nu e o invitație la a contempla distanța socială dintre cei deștepți și puțini și cei proști și mulți, ca un clin d'oeil între noi, cei deștepți. Dacă e un aspect pe care îl urmărește cu grijă Adam McKay e tocmai să evite acest reducționism (tezism). Cînd sînt portretizate masele în legătură cu situația reală din film - prin persoane care întreabă pe ecran ceva despre posibila apocalipsă (intră în contact cu personajele cheie din film) vedem chipuri îngrijorate, întrebări puse pe un ton firesc în situație, oameni de bun-simț; cînd avem mulțimi între care persoanjele principale merg, sau cînd oamenii ies din mașini spre final și se adună chip lîngă chip ca mulțime - situația e una caldă, umană. Cînd urmărim situația persoanelor care acceptă ca realitate știrile false - avem de obicei montaj accelerat, cu fotograme-instagram / twitter care se succed iute, încît insistă pe legătura de media-știre falsă, nu pe om ca ființă necunoscătoare / decăzută, deci condamnabilă; iar cînd sînt potretizate masele supuse regimului, ele deja sînt introduse prin prisma personajului central - Președintele Statelor Unite - tot cu efect critic, de critică a Puterii care își construiește dictatura pe distracție, facilă și abundentă, senzaționalism operat estetic, distracție echivalentă cu neștiința.
Așa că: e un film bun sau prost? E un film bun! Are toate năvodurile Hollywood-ului clasic-contemporan aruncate, acum, dintr-o barcă pe care scrie om. Nu super-erou. Sau: Hollywood-ul (Marvel, DreamWorks, Disney) spune că salvarea comunității stă doar în puterea unor super-eroi, eroul-om al bătrînului Hollywood a murit; ori dacă salvarea stă în mîna super-eroului, ea de fapt e imposibilă; rămîne distracție de cinema. Adam McKay spune aici că nu e chiar așa. Eroii sîntem noi, în exercițiul comunitar, prin încrederea pe care o putem acorda celor pe care îi școlim; și, după cum vedem la cina finală - e acolo, în familie, unde există încredere, o imagine clară a binelui; sau măcar credință.