Specialitatea lui Adam McKay este satira. Cu această grilă în minte trebuie citit și ultimul său film. Pe dexonline.ro găsim următoarea definiție a satirei drept "scriere în versuri sau în proză, operă cinematografică, în care sunt aspru criticate, de obicei cu intenții moralizatoare, viciile oamenilor sau diverse aspecte negative ale societății".
În cazul de față, asprimea criticii este clară. Caricaturizarea este și ea reușită, chiar dacă stereotipică. Dacă viciile sau aspectele negative sunt clare pentru toată lumea, nu atât de clare sunt intențiile moralizatoare. Ieșirea din marasmul post-adevărului nu mai sosește, pare că suntem în totalitate damnați.
Omenirea lui Adam McKay este un copil. Un adolescent hipnotizat de rețelele sociale și paralizat de războiul cultural, abulic, incapabil să acționeze rațional. Pradă neputincioasă în fața animalelor mediatice, care își semnează singură condamnarea la moarte prin pasivitate. Căci, pentru a ieși din starea de somnolență cognitivă, ar trebui să facă efortul de a înțelege, de a gândi, de a acționa. Abilități pierdute, dacă într-adevăr le-a avut cândva.
Spectatorii impresionați de stupoarea omenirii imaginate de McKay se pot salva din peșteră (re)citind clasici precum Amusing Ourselves to Death / Distracția care ne omoară de Neil Postman. Cartea deplânge tocmai incapacitatea omenirii de a mai gândi dincolo de cadrele strâmte ale evenimentelor mediatice și propune revenirea la cuvântul scris (și tipărit!!) ca formulă salvatoare.
De altfel, McKay (și Netflix) se folosesc tocmai de regulile mediasferei pentru a ironiza hipnoza media. Ei înrolează vedete de calibru nu pentru că ar avea nevoie de cine știe ce subtilități artistice ale acestora, ci în primul rând ca strategie de marketing.
Tot din strategia de marketing a filmului s-a afirmat că ia apărarea oamenilor de știință: profesorul Mindy (Leonardo di Caprio) este specialistul care avertizează în legătură cu cometa ce se află pe traseul care va distruge planeta.
Însă, la o privire mai atentă, Mindy nu se erijează în reprezentantul unei secte esoterice și capricioase, care să ia decizii importante în baza unor titluri academice. Dimpotrivă, el invită pe alți oameni de știință și publicul larg să verifice independent ceea ce spune, să nu îl creadă pe cuvânt. Mantra sa nu este Știința cu majusculă sau apelul la autoritate, ci peer-review-ul, adică verificarea rezultatului cercetării sale în mod independent. Așa cum orice cercetător știe, procesul aflării cunoștințelor este crucial, metodologia aplicată, deoarece rezultatele cercetării științifice trebuie să poată fi validate de oricine altcineva care repetă procesul respectiv. Și, spre lauda scenariștilor, accentul cade corect în argumentul filmului.
Dar, din păcate, cunoașterea subtilităților pe care le presupune o cercetare științifice este dificilă și, de multe ori, inaccesibilă celor mai mulți oameni, care sunt leneși cognitivi, adică preferă variante simplificate ale realității pe baza cărora să poată acționa cât mai simplu și cu un efort cât mai redus.
De aceea, dacă avem tendința să râdem de publicul prezentat în film, ar fi potrivit să ne uităm și în oglindă. Morala filmului îndeamnă la eforturi pentru a înțelege procesul și cercetarea științifică tocmai pentru că suntem cu toții leneși cognitivi și nu doar afirmații generice și inutile precum "sistemul este corupt".
Ca un prim antrenament al trezirii spectatorului, monteurul Hank Corwin utilizează copios decupajul eliptic (jump cuts - uneori numit peiorativ și montaj ratat), mai ales în prima parte a filmului, care îl face atent pe spectator. Decupajul eliptic creează senzația că timpul curge rapid și incontrolabil, în salturi. În opoziție, oamenii se mișcă cumva prea încet, prea previzibil pentru o perioadă de timp scăpată de sub control și devenită deodată de neînțeles. Montajul eliptic a fost asociat cu Noul Val Francez, în speță cu Au bout de souffle / Cu sufletul la gură (1960) al lui Francois Truffaut. Acolo crea senzația de nerăbdare tinerească, în Don't Look Up este utilizat pentru comprimarea temporală, pentru a exprima ideea că personajele nu au răbdare cu încetineala birocratică în care sunt antrenați.
În a doua parte, montajul revine la formule clasice și lasă spectatorii să savureze iluzia visului cinematografic. Imaginile distrugerii pământului sunt redate la ralanti, tocmai pentru a invita mintea audienței să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă pe ecran.
Așadar, merită văzut filmul? Categoric DA, pentru că ridică chestiuni de actualitate și provoacă discuții. Plus că este un ghiveci variat atât de minuțios construit, încât fiecare găsește o cauză de apărat, o idee de promovat.
Este, însă, o bornă importantă din punct de vedere artistic? NU neapărat. Chiar dacă respectă standardele filmului făcut cu simț de răspundere, satira este prea groasă, stereotipurile abundă, iar personajele unidimensionale tocmai pentru că nu mai este loc de finețuri în fața tezei principale. Dacă își va păstra actualitatea peste decade, va fi doar ca profeție care se va auto-împlini, și nu pentru că e o capodoperă.