Acest spectacol, Rebarbor, scoate la lumină niște texte și un autor de care, eu, cel puțin, nu am auzit până acum: Alexandru Monciu-Sudinski. Din prezentarea făcută în caietul de sală și din alte surse pe care internetul le furnizează aflăm că autorul s-a născut pe 13 iulie 1944 la Turnu Măgurele, că era scriitor, filosof, jurnalist, traducător și scenarist, dar și un real activist pentru drepturile omului. Prima sa carte, ce poartă același titlu - Rebarbor, apărută în 1971, nu a fost deloc pe placul celor care guvernau țara, adică a partidului comunist care "e-n toate, în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare", și, ca urmare, este retrasă de pe piață și dată la topit. Sunt acceptate ulterior spre publicare, alte două volume - Caractere și Biografii comune, care sunt considerate ca un fel de "reabilitare" a autorului față de linia impusă de partid. Falsă impresie, de aici și ingeniozitatea autorului. Se pare că au fost nenumărate dezbateri, analize privitoare la aceste două volume de interviuri-dialoguri: dacă sunt reale, cu sau fără intervenția autorului, sau dacă sunt fictive, bazate pe o realitate sau inventate. Alexandru Monciu-Sudinski va emigra forțat în Suedia și cariera sa literară se va încheia odată cu această emigrare. Toate cele trei volume stau la baza acestui spectacol.
Alexandru Dabija este un regizor care iubește textul, care pune accent pe text, scenografia și muzica fiind mai degrabă un fel de acompaniament care să susțină actorul și textul. Așadar, vorbim de un cadru minimalist, care, poate tocmai din acest minimalism, scoate în evidență simplitatea, ca să nu îi spunem sărăcia, impusă de guvernul comunist al anilor '70 (și atunci era cât de cât bine, comparativ cu anii '80).
De la bun început m-am întrebat ce înseamnă Rebarbor (este titlul uneia din povestirile din volumul cu același titlu) și din spectacol am dedus că este pur și simplu un cuvânt inventat care nu are o semnificație aparte; într-o secvență nu înseamnă chiar nimic, personajul l-a inventat și îi place lui cum sună, în altă secvență se cere unui grup de activiști, la o filmare pentru Cântarea României, în loc de a striga: Ura! Ura! Ura! (care te poate duce să înțelegi Zgura!) să strige: Rebarbor! E un joc, e un pretext, e o găselniță.
Lumea pe care ne-o prezintă Dabija alături de Monciu-Sudinski este o lume care pare a-și accepta soarta: aceea de supus al Partidului, care ne hrănește și ne face viața mai frumoasă, care ridică fabrici și uzine, care îmbracă țăranul cu costum, cravată și pantofi, care educă. Și acea lume trebuie să îi mulțumească public, prin cântece și versuri patriotice, prin exemple de bună purtare. Și această lume, așa cum este înfățișată ea, cu o doză de umor, cam amar, de cele mai multe ori, este o lume pe care încerci să o înțelegi, încerci să nu o judeci și să nu o condamni: atât putea ea, sărăcuța! Chipuri de muncitori și muncitoare, de oameni a căror soartă nu mai depinde deloc de ei, care își acceptă soarta și-și duc traiul într-o eternă inerție.
E parcă un teatru în teatru, așa cum se declanșează acest spectacol. Brigada artistică - emblematică manifestare așa-zis culturală pentru regimul comunist, este într-o continuă efervescență în derularea reprezentației, lăsând loc de zâmbete, printre amărăciuni și tristeți. Întreg spectacolul se derulează ca și cum se trag mici cadre dintr-un film: interviuri, momente artistice, povestiri. Sunt dezvăluite aici viețile oamenilor simpli, care, teoretic, visează la un trai mai bun. Oameni transformați în roboți, uniformizați, ale căror gânduri și dorințe parcă nu le mai aparțin sau sunt ascunse, undeva în adâncul sufletului, dar care, tocmai prin simplitatea lor au un anume farmec.
"- Tovarășul Năslău, cum ați ajuns dumneavoastră, din simplu agricultor, agent veterinar?
- Mie, domnule, de mic copil mi-a plăcut foarte mult vita. Aveam pentru vită o pasiune adâncă, atât pentru cornută cât și pentru celelalte; și nu sufeream să văd o vacă bolnavă sau bătută sau rău ținută. Că la noi în sat, au fost cazuri când omul se uita la vită ca la un animal dăunător! Lor le părea mereu rău după buzunar, iar dacă vita era bolnavă sau slabă, o lăsau să moară, ca să nu facă pagubă." (din Biografii comune, Năslău Pavel din Glimboca). Iată un extract din aceste biografii, suficient de grăitor pentru ce a vrut să scoată la iveală "reporterul", dar mai ales scriitorul.
Poate de aceea în mijlocul acestor oameni simpli, oarecum robotizați, chiar nătângi, își face apariția un mic roboțel, a cărui voce m-a trimis cu gândul la vocea celui care prezenta la televizor în acei ani, '70, fie realizările din agricultură, fie rezultatele extraordinare ale cercetătorilor sau sportivilor etc. El interoghează, el este martorul evenimentelor ce se derulează pe scenă. Are locul său de frunte.
Schele, stema României, birouri mutate și răsmutate, la un moment dat un perete plin de pantaloni, ca simbol al masculinității și al numărului mare de bărbați din acel spațiu restrâns, de baracă - cam la atât se rezumă scenografia semnată de Andrada Chiriac. Dar este exact ce trebuie și nimic mai mult, oferind tablouri sugestive ale "epocii de aur".
Acest spectacol m-a transportat într-un trecut atât de cunoscut pentru mine, cu siguranță necunoscut pentru cei din tânăra generație. Dar și pentru unii și pentru alții este o lecție despre cum să nu mai fie, cum să nu mai permitem să fim. Fețele expresive ale actorilor, ținuta lor (fie că e uniformă de muncă, fie că e ținută de oraș sau de casă) este atât de elocventă pentru tipul uman al acelor timpuri. Jocul lor a fost impecabil, așa cum ne-au obișnuit actorii Teatrului Odeon de-a lungul timpului. Chiar și muzica vine să sublinieze, cu o doză de tandrețe, sentimentele și gândurile oamenilor de atunci, de la cântul, ușor răstălmăcit (Oameni, oameni oameni / semănați pe câmp), al lui Aurelian Andreescu, la portocala Andei Călugăreanu sau la De-ai fi tu salcie la mal al Mihaelei Mihai, până la N-am noroc, tot al Andei Călugăreanu. (spun interpretul și nu compozitorul, pentru că întotdeauna o melodie era identificată cu cel ce o interpreta.)
Un spectacol-document aș putea spune, cu o doză de umor mai redusă decât oferea de obicei Alexandru Dabija, și care nu s-a jucat întâmplător pe scena Odeonului Bucureștean - pe 15 martie 1976, pe aceeași scenă (atunci se numea Teatrul Giulești) a avut premiera spectacolul Caractere, în regia lui George Bănică (după textele lui Monciu-Sudinski - Caractere și Biografii comune), a cărui distribuție cuprindea nume sonore ale teatrului românesc: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Jorj Voicu, Florin Zamfirescu, Ion Anghel, Geo Costiniu și George Bănică. S-a făcut referire la acest spectacol pe parcursul reprezentației și sunt convinsă că pentru doamna Dorina Lazăr, care era în sală, emoția a fost dublă.
Rebarbor
texte de Alexandru Monciu-Sudinski
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Andrada Chiriac
Distribuția: Antoaneta Zaharia, Elvira Deatcu, Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Cezar Antal, Matei Arvunescu, Dan Iosif și roboțelul Alpha Minie
Foto: Andrei Gîndac.