Prostia umană în toată splendoarea ei - Rebarbor

Despre Monciu-Sudinski se știe puțin. Ba chiar, de la un moment dat încolo, nu se mai știe nimic. Pare să fi fost (să fie încă, sper) unul dintre acei puțini care-și practică filosofia stoică. După trei volume publicate în anii '70 ai secolului trecut (Doamne, cum sună!) e efectiv exilat în Suedia unde își pierde urma și nu mai publică nimic.

Textele lui publicate prezintă biografii și reportaje ficționale din vremea comunismului, scrise într-o manieră aparent realistă, dar glisînd ușor în absurd și suprarealism. Ceea ce Dabija potențează cu delicii. La prima vedere, nu e nimic subversiv în ele, pot fi luate ca o critică a (puținelor, firește) neîmpliniri ale societății din acea vreme, cam la fel ca ceea ce se putea vedea săptămînal la televiziune în emisiuni ca Reflector sau duminicala Un zîmbet pe 16 mm. O astfel de înțelegere a lor a făcut posibil, bănuiesc, precedentul spectacol, la Giuleștiul din 1976 (mi-e totuși greu să-mi imaginez cheia în care a fost jucat atunci). Citite mai atent, așa cum fac Dabija și actorii lui, textele acestea sînt îngrozitor de subversive, dar nu pentru că ar lovi insidios comunismul, ci, dimpotrivă, pentru că au foarte puțin de-a face cu comunismul: ele vorbesc despre natura umană, reprezintă prostia adîncă, genuină, fără deosebiri de rasă, clasă și religie, de găsit în orice tip de organizare socială.

Spectacolul pornește cu o punere în abis: vedem o trupă de actori care repetă, cu tipurile de rigoare: "maestrul" plin de fițe (Cezar Antal), actorul pozitiv, care aplanează lucrurile (Marius Damian), actrița nepăsătoare și pusă pe șotii (Alina Berzunțeanu), o regizoare plină de nervi și lipsită de idei (Antoaneta Zaharia). Apoi, Dan Iosif (tehnician al teatrului, în propriul său rol) face apelul: trupa pleacă spre Galați, Glimboca, Pitești și încep să se succeadă scenetele. Scene din comunism, ai zice. Stanțe comuniste. Ei, nu chiar.

Ce să fie specific comunist în cruzimea unui ins care toarnă benzină pe cîinele despre care singur spune că l-a iubit mai mult decît maică-sa, dîndu-i apoi foc ca să se amuze? Uluitor în scena asta (și nu numai în asta) Mihai Smarandache, cu aerul absent pe care și-l lipește pe față, cu intonațiile lui albe, sugerînd o înfiorătoare uscăciune sufletească.

Ce să fie specific comunist în veleitarismul imbecil al unor diletanți cu ifose de artiști? Poetesa feroce a Elvirei Deatcu (folosită în contre-emploi, cu totul alta decît în personajele delicate și sfioase pe care le face de obicei), ajungînd aproape la orgasm (nu doar intelectual) sub ochii reporterului, poetesa aceasta e printre noi, ajunge doar să deschidem televizorul. Dar pe muncitorul pensionar care-și umple timpul cu arta (sculptor în zgură!), pe acesta nu-l știm cu toții? Scena interviului luat acestui muncitor-artist (sau invers), jucat irezistibil de Marius Damian, e exponențială și pentru felul cum Dabija aruncă episodul în absurd. E drept, textul însuși invită, dar ce face aici Antoaneta Zaharia, soția artistului, întreg jocul ei mut, expresivitatea feței și a mișcărilor care arată clar plictisul, inapetența față de discursul idiot al soțului, frizînd chiar nebunia, toate acestea sînt marca Dabija.

Ce să fie specific comunist în abjecția morală a unui ins care-și troznește în silă, nici măcar cu ură soția (Elvira Deatcu într-o compoziție plîngăcioasă de femeie etern speriată) după ce-a ținut-o la ușă o vreme, iar apoi, înainte de-a o goni de tot, îi aruncă un pol, că mai mult n-are? Excelent și aici Mihai Smarandache, portretizînd figura tipică de lumpen șmecher și sastisit. Comunism? Citiți-l pe Radu Aldulescu.

Dar în setea cu care un pedagog bate la un elev dintr-o școală profesională, aceasta fiind singura rețetă știută de el pentru "a-l face om"? Elevul (Matei Arvunescu) recunoscînd cinstit că n-are rost, ei nu vor să fie oameni. Marius Damian construiește aici alt tip de personaj, cu o răutate hîtră, îndelung exersată.

Ce e specific comunist în prostia lăcrămoasă afișată de muncitorul care se ocupă de culbutor (mergeți la Dex, din spectacol nu veți afla ce e), în nevoia lui sinceră de ordine și de caracter? Și aici, Mihai Smarandache e memorabil.

Dar ce e specific comunismului în imbecilitatea reporterilor care, dincolo de constrîngerile contextuale ale vremii, pun întrebări de tipul "ce-ați simțit cînd ați văzut primul sul de hîrtie ieșit din fabrica pe care voi, tinerii, ați construit-o?". N-ați auzit și în ultimii treizeci de ani reporteri care întreabă cîte un amărît ce-a simțit cînd i-a luat foc casa sau i-a murit copilul? Personajele reporterițelor sînt jucate de Alina Berzunțeanu și de Elvira Deatcu, fiecare desenînd cîte un alt chip. Alina Berzunțeanu - aplomb, decizie, stupiditate ingenuă, dublată în prima ei apariție ca reporter de un penchant erotic pentru făcătorul de suluri de hîrtie, Mihai Smarandache, evident, uitîndu-se prostit la ea), Elvira Deatcu - temătoare, recitîndu-și parcă întrebările speriată să nu greșească ceva.

Peren e și personajul Eugenia Plătică, o femeie care s-a luptat să ajungă ceva, s-a rupt de satul ei din Moldova și a ajuns operator chimist la Pitești ("De ce v-ați ales această meserie? Asta am găsit"), se ciondănește cu bărbatul și-și crește băiatul, uitîndu-se cu invidie la vecini. Alina Berzunțeanu schimbă complet registrul și construiește din numai cîteva tușe un personaj credibil și, pînă la urmă, foarte uman.

La fel de nedatabilă, de fapt, e povestea dezvoltării în timp a vreunui sat sau oraș: înainte rău, azi bine, dar și înainte erau lucruri bune, și azi sînt unele probleme. În prima secvență reportericească, Cezar Antal e magistral în întruchiparea insului de rînd care se vede stăpîn pe un microfon și poate povesti cum vede el lucrurile. I se bat turcii la gură, vrea să spună tot, trăiește cu toată ființa lui amărîtă - ce anume? Ne spune că iubește vitele ("vita") și descrie cu lux de amănunte cum trebuie crescute etc. Îl bănui sadic pe Bonciu-Sudinski, dar Dabija sigur îl întrece.

Pentru "culoare temporală", în spectacol se cîntă cîteva hituri ale perioadei. Dacă Antoaneta Zaharia e delicioasă în De-ai fi tu salcie la mal al Mihaelei Mihai, nu mai puțin pe notă pică Marius Damian în celebrul, în epocă, Oameni, oameni al lui Aurelian Andreescu și Mihai Smarandache în vulgarul Bălălău.

Printre acești actori cu carte de vizită impresionantă despre care am vorbit, își face loc cu o remarcabilă dezinvoltură Matei Arvunescu, deloc impresionat de colegi și nici de ocazia de a juca pe scena pe care, ani la rînd, s-a ilustrat tatăl său. Nu de mare întindere, rolurile sale sînt însă atent și inteligent desenate, de reținut fiind mai ales cel al elevului din scena cu pedagogul boxeur (Marius Damian). Toți fac mai multe personaje, intră fără nici o dificultate în roluri diferite ca structură - un regal actoricesc.

Peste toți și toate, domnește însă un roboțel (folosit azi în "procesul educațional", cred că asta-i expresia) care poate fi, pe rînd, reporter sau radio, dar la care toți se uită cu teamă și respect, un fel de cooperativă ochiul și timpanul de peste vremi.

Trimiterile spre suprarealism sînt accentuate și de scenografie. În scena din cămin, în care personajul lui Smarandache o altoiește pe nevastă-sa, peretele întruchipat de un panou uriaș acoperit cu pantaloni mizerabili puși la uscat; în scena finală, un cal uriaș din carton apare complet nemotivat de acțiune (dar leagă finalul de scena lui Antal care vorbise nu numai de vită, ci și de cal și de cît de trebuincios e el încă).

Lumea aceasta vorbește într-o limbă de lemn din care iese rar și pe nesimțite. Oamenii se sperie cînd își dau seama că au fost sinceri. Era, pe-atunci, impusă, această limbă de lemn. Cine ne obligă azi să folosim limba de lemn, alta, desigur, decît cea de atunci? Mister.

Excepțional acest spectacol al Odeonului. Prostia umană e ubicuă și Alexandru Dabija are un organ special pentru ea, o pune cu delicii în lumina reflectorului. Lumea rîde, se distrează la Rebarbor. Rîdem de comunism. Aiurea! De noi rîdem.

Texte de Horia Monciu-Sudinski. Regia: Alexandru Dabija. Scenografia: Andrada Chiriac.
Distribuție:
Grozea, Soția lui Vasile Cireș, Reporter, Maria Boșcai - Antoaneta Zaharia
Actrița, Reporter, Adela, Elena Vânău - Elvira Deatcu
Actrița, Reporter, Eugenia Plătică - Alina Berzunțeanu
Cățoiu, Vasile Cireș, Pedagogul, Traian Boșcai - Marius Damian
Actor, George, Munteanu, Dănuț, Pedagogul - Mihai Smarandache
Zadov, Pavel Năslău, MC, Lae Boșcai - Cezar Antal
Actor, Reporter, Pedagogul, Soțul Eugeniei Plătică, Ursescu, Anchetatorul - Matei Arvunescu
Dan Iosif - Dan Iosif
Robot - Alpha Minie