De ce rebarbor? Deși explicația oferită de unul dintre personaje afirmă că (n-)ar însemna nimic, DEX-ul nostru cel de toate zilele pretinde un pic mai altfel: "Rebarbativ: 1. Cu aspect respingător. 1.1. Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă; sinonime: aspru displăcut urât". Aha... Păi, toată adunătura aceea de oameni simpli (adică tembeli) din popor, adaptați sau chiar trași pe calapodul aceluiași socialism peltic, tâmp și absurd, nu e nici plăcută, nici frumoasă... nici măcar simpatică. Puși să se exprime, adică să-și dea cu părerea, oamenii aceia aproape, translați din realitatea deceniului opt al secolului trecut în prozele comic-colțuroase, oferă privitorului un spectacol amuzant (până la un punct) a cărui tensiune este generată între doi electrozi: jalnic și stupid. Ar mai fi o explicație a termenului generic: acest "rebarbor" provine din familia invențiilor lingvistice precum centrofoc centrapatizat, caracatechipteriță sau a faimosului "coclendăr"[i].
De fapt, primul volum publicat de Monciu-Sudinski, la începutul anilor '70, și intitulat Rebarbor, era doldora de asemenea personaje și povești parțial imaginate, încât tirajul a fost repede retras din librării și dat la topit! Mintea Partidului cea de pe urmă. (La fel s-a întâmplat, mai apoi, și cu cartea lui Ion Băieșu, Balanța.)
Montarea de azi, oscilează între un realism socialist deloc magic, ceva supra-realist și o grămadă de absurd. Prima scenă plasează spectatorul (așa cum făcuse Baranga în Opinia publică) pe pista falsă a unei repetiții - teatru în teatru, cum ar veni. S-ar "pune" o piesă istorică, ceva cu Ștefan cel Mare care nu mai este "mic la stat" ci este foarte mare... cu alura unui baschetbalist. Deci, ceea ce văd spectatorii de aici încolo se deschide într-un alt fel de teatru... Personajele, decupate din irealul areal al perioadei istorice, sunt intervievate după canoanele vremii: just, precis și la obiect, despre cum s-a schimbat (neapărat în bine!) viața lor, despre preocupările muncitorești sau țărănești, despre idealurile naționale și politice, musai comuniste... mă rog, bla-bla-urile Epocii de Aur.
Preluate și decupate cu un sarcasm gros, fantoșele regimului oferă recitaluri terifiante: de naivitate, de formalism, de autism social. Vorbesc ca niște umanoizi - păziți, verificați și îndrumați de un program cretin (programul Partidului, mdeh...), tot temându-se, parcă, să nu iasă din canoanele robotice. Niște marionete - imperfecte, totuși, în rarele momente când vigilența revoluționară se scurtcircuitează, iar drojdia de umanitate mai are puterea să-și ia, pentru scurt timp, nasul la purtare. Tot ce spun (adică declară) este când înduioșător de ridicol (Pavel Năslău din Glimboca), când aberant de obtuz (Vasile Cireș) dacă nu de-a dreptul terifiant (Munteanu, Dănuț, Pedagogul). "Noi nu vrem să fim oameni!" o spune, răspicat, omul în curs de înnoire prin reeducare. Castelele / ctitoriile sunt făcute, cu entuziasm, din nisip; iar statuile - din zgură!
Poate că spectatorul tânăr de azi intră cu greu, sau chiar deloc în rezonanță cu dimensiunea grotesc-caricaturală. De aceea, media de vârstă a sălii, la reprezentația urmărită de mine, se situa spre 50 de ani. Nici dintre aceștia, nu sunt toți dispuși să guste și să se amuze de inepțiile, de stupiditățile și aberațiile debitate, cu aerul cel mai firesc de pe lume acolo, pe scenă. Mai ales când ți s-a spus că mergi la o comedie... poate nu găsești nimic de râs în maldărul de prostie țanțoșă, fudulă, trainică... imbatabilă și fără sfârșit. S-o fi despărțind omenirea de trecut râzând (apud Karl Marx), dar parcă e prea dezagreabil și apăsător, pentru unii, tot ce se petrece în acele dialoguri mimate... caraghioase, sâcâitoare, dacă nu chiar deprimante.
Asemeni calului mort, adus pe scenă nu se știe nici de unde, nici de ce în ultimul tablou, realitatea personajelor lui Monciu-Sudinski (el însuși un personaj bizar) se reprezintă întoarsă cu susul în jos. Și, într-adevăr, miroase cam a coșmar. Potcoavele de cai morți (cele din înțelepciunea populară, după care umblă unii) pot încălța, la propriu, eroii bipezi, fără grijă de-o prea mare nepotriveală. Anormalul lumii întoarse cu susul în jos s-a păstrat, iată, în aceleași date, chiar dacă timpurile par a fi evoluat, în multe privințe. Dar acolo, la Glimboca lui Năslău (bine zicea cineva: "un fel de Macondo" marquez-ian) tratată ca un fel de matrice a fericirii și bunăstării materiale și spirituale a întregului popor, scufundarea în canoanele vremilor de tristă amintire a lăsat cicatrici și chiar infirmități de neșters.
Spectacolul lui Dabija nu doar că rememorează, în stilul unei vajnice vidanjări, trecutul ale cărui sechele aurite se văd și se simt, azi, la tot pasul. Ajunge să deschizi tembelizorul... ori să ieși pe stradă. Dacă ritmul reprezentației este, pe alocuri, trenant, actorii se străduiesc și reușesc să confere personajelor verosimilitate, chiar veridicitate. Este remarcabilă ușurința cu care Antoaneta Zaharia trece prin mai multe personaje, ca și aplombul incisiv al reporteriței jucată de Alina Berzunțeanu. Sigur că ea n-a apucat să o vadă, în exercițiul funcțiunii propagandistice, pe nu prea regretata vedetă TVR Carmen Dumitrescu, dar clonele acesteia bântuie azi, în legea lor, pe la toate televiziunile private. La rândul său, "Cireșul" Marius Damian întrupează un artist muncitor perfect pentru răposata Cântare a României, fudul și pupincurist la adresa regimului care l-a scos (crede el) din anonimat. Peste naivitate / prostie și lichelism, peste fățărnicie și orbire, planează generic și mereu amenințător brutalitatea animalică a personajelor interpretate de Mihai Smarandache, un veritabil și înfricoșător rezoneur.
La sfârșitul spectacolului, aplauzele meritate vin parcă să mai purifice, puțin atmosfera. Și să ne trezească din coșmarul retrăit, timp de două ore, acolo, pe scena de la Odeon.
[i] Cuvântul a fost invenția unui muncitor leneș de la fabrica din Oțelul Roșu. Prins de un activist venit în inspecție că dormea, în loc să muncească și luat la întrebări "cum și pe ce bază", olteanul șmecher a spus că n-ar fi avut cu ce: îi lipsea "coclendărul", și că nu mai erau nici în magazie!? Directorul aflat în tandem cu omul Partidului a prins ideea din zbor, scăpând de săpuneală. Așa că activistul cel nepriceput a raportat la oraș, orașul la județ... județul la București... de s-a ajuns la o ditai plenara Comitetului Central să-l ia în gură ditai Ceaușescul, stropșindu-se că de ce nu se face aprovizionarea cu piese de schimb: cuțite de strung, burghie, coclendăre, etc.