Scenaristul şi regizorul Stephen Gaghan, autorul impresionantului film politic Syriana, se mişcă pe mapamond cu o dezinvoltură şi o eleganţă care-ţi taie răsuflarea. Pe lîngă el, Spielberg cel din München e un turist care, oricît s-ar strădui să se indigenizeze, tot mai scapă cîte un: "Oau! Turnul Eiffel!", iar Fernando Meirelles, autorul recentei ecranizări după The Constant Gardener de John le Carré, e un proaspăt absolvent al şcolii de jurnalism, marcat pe viaţă de dogma reportajului "dinamic" (i. e. bezmetic).
Prima secvenţă din Syriana se desfăşoară la Teheran. A doua - în Georgetown, Virginia. A treia - în Texas. Şi tot aşa - Geneva, Marbella, Princeton, Beirut. Puşi în faţa atîtor fire, avem nevoie de ceva timp ca să desluşim modelul tapiseriei. Dar intenţia lui Gaghan nu e să ne încurce, şi nici să ne tachineze cu crîmpeie parcimonios raţionate din "chestia" pe care o are de arătat. Intenţia lui este să dezvolte o structură narativă care să evoce cît mai fidel păienjenişul globalizării. Thriller-ul cu intrigă internaţională este, desigur, un gen vechi, dar păienjenişul ăsta e de tip nou: aici, lucrurile nu se leagă pentru că ar exista vreun plan diabolic, vreo conspiraţie labirintică; lucrurile se leagă pentru că se leagă - vrem, nu vrem, sîntem mai interconectaţi ca niciodată. Atunci cînd modelul tapiseriei ni se revelează în sfîrşit, nu-i exclus să ne şocheze prin simplitatea lui: nimic din cale afară de sinuos sau de bizantin, ci linii drepte şi hotărîte. O companie americană, Connex-Killen, vrea să aibă acces la petrolul unui emirat arab. Unul dintre pretendenţii la tronul emiratului vrea să scoată la licitaţie resursele ţării şi, cu profitul obţinut, s-o modernizeze; nu-i vrea pe americani. Celălalt pretendent, fratele primului, îi vrea. Americanii îl vor pe el, nu pe frate-su. E simplu atunci cînd oamenii ştiu ce vor.
Şi chiar ştiu. Matt Damon joacă rolul unui specialist în domeniul energiei care lucrează la o firmă din Geneva, dar e cu ochii pe ceva mai bun. Invitat la o petrecere de-a bătrînului emir (tatăl celor doi prinţi rivali), la hacienda lui din Marbella, el nu reuşeşte să obţină o întrevedere, dar, în cursul petrecerii, îşi pierde un copil (într-un accident de înot) şi, atunci cînd prinţul reformator îi oferă, drept compensaţie, un post de consilier economic, el îl înhaţă. Nu e un tată denaturat, dar, aşa cum o rachetă cu cap căutător nu mai poate fi chemată înapoi, nici el nu poate fi împiedicat - de decenţă, de durere, de nimic - să-şi urmeze interesul. Syriana e plin de oameni care-şi cunosc interesul. Corupţia nu e o pîclă infernală, o colcăială obscenă, o walpurgisnacht fără sfîrşit. Corupţia, în viziunea lui Gaghan, e însăşi claritatea cu care toată lumea îşi vede interesul şi luciditatea cu care acţionează pentru el. Fuziunea dintre companiile Connex şi Killen (a căror cifră de afaceri însumată e mai mare decît PIB-ul Danemarcei) face obiectul unei anchete guvernamentale (tranzacţiile prin care Killen a pătruns în Kazakhstan nu sînt chiar în regulă), dar pînă la urmă se va cădea la o înţelegere: în schimbul cîtorva capete mai corupte (ca să aibă şi procuratura ceva de arătat), fuziunea va fi aprobată: asta e soluţia rezonabilă, aşa s-ar comporta orice oameni cu capul pe umeri. Gaghan nu vorbeşte pe tonul melodramatic al atîtor alţi cineaşti americani de stînga. Nu ne spune: "Lucrurile n-ar trebui să stea aşa". Ne spune: "Lucrurile nu pot să stea altfel - e prea mult în joc". De-asta e atît de convingător - pentru că, în loc să demonizeze rapacitatea, ne arată profunda ei raţionalitate.
Singurul personaj care nu intră în baia asta colectivă de raţionalitate e prinţul reformator (Alexander Siddig) - tot ce are Syriana mai apropiat de un erou. Dar e un erou cu mîinile legate - o mică gîlmă în raţionament, care aşteaptă să fie netezită. Tot pe dinafară rămîne şi agentul CIA Bob Barnes (George Clooney), veteran al multor misiuni în Orientul Apropiat. Dar nici el nu e cine ştie ce erou; într-un fel, a fost întotdeauna pe dinafară - o simplă unealtă de încredere, care acum s-a tocit şi a început să meargă de capul ei. Dintre toate calităţile interpretării lui Clooney (care a primit un Oscar), cea mai preţioasă - prin raritatea şi prin caracterul ei exemplar - este lipsa de vanitate: nu e vorba de faptul că e dispus să arate ca un universitar ponosit (multe staruri sînt dispuse să cadă temporar în paragină pentru un rol spectaculos), e vorba de faptul că e dispus să-şi accepte şi să-şi respecte locul - esenţial, dar nespectaculos - într-o reţea care reuneşte petrolişti, avocaţi, prinţi orientali, muncitori prost trataţi, atentatori kamikaze şi simpli trecători prin zona de impact a unei bombe. Conexiunile contează. În cursul restructurărilor ce însoţesc fuziunea dintre Connex şi Killen, zeci de muncitori arabi sînt concediaţi. Doi dintre ei (doi pakistanezi) cad în mrejele propagandei antioccidentale. Ultima dată cînd îi vedem, sînt într-o barcă ce se apropie cu viteză, cu o bombă la bord (bomba pierdută de Bob Barnes la Teheran, la începutul filmului), de un iaht pe puntea căruia vedem un occidental şi un arab încheind o afacere. E schematic? Da, dar conexiunea rămîne valabilă.