E minunat, Radu! Au trecut 13 ani și 9 zile - Piața Roosevelt

În 2003, dramaturga germană Dea Loher, aflată în vizită la São Paulo, a fost victima unui jaf, fiind obligată să se mute într-un teatru aflat în Piața (mai corect, Praça) Roosevelt. Pe 9 mai 2009, Radu Afrim regiza premiera spectacolului Piața Roosevelt la Naționalul timișorean. Pe 18 mai 2022, spectacolul s-a jucat într-o Sală 2 ocupată în proporție de 90%. 90% dintre spectatori se încadrau în intervalul de vârstă 18-22 ani.

***
Radu Afrim a declarat undeva că Jocul de-a vacanța e textul său favorit dintre cele scrise de Mihail Sebastian. Există acolo o replică a lui Ștefan Valeriu: "E minunat, Jeff. Au trecut douăzeci de ani și cos pătrat de x plus sin pătrat de x este tot egal cu unu. Nimic nu s-a schimbat...". Culmea, într-unul dintre cele două texte reținute de LiterNet despre Piața Roosevelt, se scrie în paralel despre spectacolul timișorean și despre montarea lui Afrim cu Jocul de-a vacanța [opțiune 9] de la Teatrul Municipal Baia Mare (vezi Afrimisme despre clasici și Almodovar, de Iulia Popovici, aici)

***
Undeva sus, pe o platformă plasată în zonă din stânga față a imensului spațiu de joc închipuind un apartament sărăcăcios, Aurora (Ion Rizea) începe Mahna de Carnaval / Cântecul Aurorei, cântecul / songul cu care se va încheia Piața Roosevelt:
 

 Ion va coborî pe bara metalică de striptease pe care mai coborâse de câteva ori de-a lungul spectacolului. Conform obiceiului, rochia e strălucitoare, crăpătura dezvăluie enorm, tocurile sunt uriașe, fluturele din păr e la locul lui (costumele: Velica Panduru), Aurora e radioasă. Cu câteva minute mai devreme, prietena ei, secretara discretă / mama a trei copii / femeia însingurată Concha (Andrea Tokai), se culcușise în spatele unuia dintre monumentele funerare închipuind cimitirul din dreapta spate (decoruri: Iuliana Vâlsan). Nu înainte să interpreteze Sol negro / Cântecul Conchei: 


Și deși spectacolul începe cu Cântecul Suzanei (Darius Zet), și deși Aziza (Alina Ilea) dă semnul de începere pentru un senzațional Blue Moon, și deși tot ce auzim (muzica: Vlaicu Golcea, sound design: Uțu Pascu) are variate și tulburătoare texturi muzicale, Piața Roosevelt nu e un musical. Ba chiar sunt scene, nu puține, când tăcerea fundalului izbește la fel de tare ca prezența elementelor de decor sonor. E straniu și greu explicabil de unde vine atracția pentru aceste momente aparent moarte (uneori, e liniște deplină, unii actori își schimbă costumele undeva în stânga spate, alții se pregătesc pentru scena următoare), dar ea există și e unul dintre elementele de atracție ale montării.

La rândul său, spațiul de joc, atât de vast și de plin de locuri, locșoare, buzunare (uneori, câțiva dintre actori fac coadă în fața unei cortine minuscule; unul după altul, bagă o monedă, se așază turcește și așteaptă mișcarea cortinei; ea le dezvăluie o pereche de sâni ori de picioare, un cuplu făcând dragoste sau, ghinioniștilor, nimic; apoi, reflectoarele (light design: Lucian Moga) și textul ne îndepărtează atenția în altă parte a pieței), are zonele lui goale. Cele mai multe sunt plasate chiar în mijloc, acolo unde, de obicei, se întâlnesc privirile spectatorilor. Acum, spectatorii sunt invitați / învățați să privească peste tot, spre cele mai ascunse, neașteptate, improbabile colțuri. E aproape sigur că voi găsi ceva, pe cineva. Cam ca în viață, de-am fi obișnuiți să privim dincolo de punctele de atracție obișnuite.

Aurora, Suzana și Bibi (Cătălin Ursu) sunt transsexuali, Aziza e hetero, toți patru se prostituează. Bibi nu are cântecul lui / ei, ci fantezia ei / lui. Pe care ne-o dezvăluie sub forma unui interviu pe care îl acordă Aurorei. Mai târziu, Bibi va merge la televiziune și fantezia îi va fi strivită. Momentul lui Cătălin incendiază sala, puștii râd și aplaudă ca la stand-up. Și apoi, tristețea.

Vito (Matei Chioariu) a moștenit o fabrică / afacere cu arme pe care începe să și-o saboteze. Salvarea ar putea să-i vină de la Bingo (Claudia Ieremia), care își folosește vocea pentru a face dragoste cu numerele extrase la singurul joc unde sărăcii Braziliei / lumii mai și câștigă, uneori. Claudia rostește toate cifrele și numerele care apar în textele colegilor săi și își ascunde uneori capul într-o cască enormă prevăzută cu două găuri mici, cât să-și strecoare privirea.

Cei de mai sus încearcă să-și strecoare viețile printre gloanțele / cuțitele / armele-de-toate-soiurile ale adevăraților stăpâni: șefii cartelurilor de droguri. Cei care domină tot, pentru totdeauna. Nimeni nu scapă.

Cine încearcă (de pildă, Mundo - Marius Lupoian) se întâlnește cu lama. Ceva mai târziu, ce rămâne din el e înmormântat de părinți, doamna Mirador (Irene Flamann Catalina) și domnul Mirador (Romeo Ioan). Domnul e polițist. Și e cel care i-a cerut fiului, devenit dealer, să scape. Și e cel care își va căra vina până la moarte. Vina de a-și sfătui fiul să evite facerea de rău.

În piața Roosevelt / Obor / Traian / etc., muzica, amorul și visul sunt singurele căi de scăpare. Și bingo-ul, cum ar striga Pittiș! Victorii de-o clipă în miezul unei înfrângeri istorice. Afrim, Vâlsan, Panduru, Golcea, Pascu, Moga și actrițele și actorii lor smulg frumusețea momentelor de evadare din deșertul de noroi & gunoi, sărăcie & violență care sunt viețile atâtor zeci, sute, mii de milioane de oameni.

***
După atâția ani, spectacolul stă încă în picioare. Unii actori au plecat, alții au venit, trupa merge mai departe. La vremea premierei, mare parte din spectatorii reprezentației de aseară se pregăteau de clasa zero. La Timișoara, prin Piața Roosevelt și boala familiei m, Afrim devine un fel de erou mitologic. OK, nu sunt singurele spectacole longevive din istoria teatrului românesc. Doar că probabil sunt singurele / printre foarte puținele care atrag constant public dintre cei care nu aveau nici o legătură cu teatrul la momentul premierei. Melanjul dintre fidelitatea trupei și interesul puștimii face mișto de ce va să zică timpul.

***
Corina: "Voi reveni, Ștefan. Totdeauna. Mereu. Va fi de-ajuns să închid ochii, pentru ca să revin. Și tu vei fi mereu aici, pe terasă, la locul tău pe șezlong, cu cartea în mână, leneș, visător și prost-crescut, cum te-am cunoscut în prima zi. În prima zi... Ștefan!"

Aurora: "Dar, ce înseamnă asta, Concha? Toate fotografiile pe care ni le-ai făcut de-a lungul anilor aici, în piață, toate, toate sunt fie complet negre, fie voalate. Cum s-a putut asta, cum?"
Concha: "Nu contează asta, Aurora."
Aurora: "Dar ce contează, Concha?"
Concha: "Amintirea, asta e ce contează."