Afrimisme: despre clasici şi Almodóvar - Jocul de-a vacanţa, Piaţa Roosevelt

Afrim e un adjectiv. A nu se lua în nume de rău, în general sînt puţini, foarte puţini acei artişti al căror nume ajunge să fie folosit atributiv şi descriptiv, şi nici prezentul, nici istoria nu sînt neapărat drepte: Fellini a devenit adjectiv, Godard, nu.

În teatrul românesc, cred că, recent, doar Mihai Măniuţiu a mai dat naştere la adjective (şi substantive, deopotrivă). A fi un astfel de adjectiv se traduce prin capacitatea artistului de a crea universuri recognoscibile, prin identificarea lui cu anume practici scenice, preferinţa pentru anume teme şi recurenţa unor motive (arhipomenitele mirese măniuţiene, personajul-raisonneur "prostul satului" afrimian). Vorbesc deci despre artişti care impun un stil personal, marcat şi recurent, pe care-l recunoşti în orice spectacol şi care serveşte drept comparaţie (nedreaptă, se prea poate) în "încasarea" multor sau oricăror altor abordări ale subiectelor pe care şi le-au "adjudecat".

Ca regizor-adjectiv, Afrim are două viteze: cea a teatrului de artă şi cea a teatrului-jucărie - cu o mostră a acestuia din urmă (Trei surori, Sfîntu Gheorghe, 2003), de altfel, a şi ajuns, prima dată, "în gura tîrgului". Întîmplător sau nu, exact genul de giumbuşlucuri din epoca Surorilor cehoviene revine în altminteri inteligenta sa adaptare după Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian (Baia Mare, ianuarie 2009).

Spectacolul recondiţionează textul lui Sebastian, contextualizîndu-l într-un birou de corporaţie, în care un excedat de muncă, Ştefan Valeriu (Matei Rotaru), improvizează ad-hoc un binemeritat spaţiu de vacanţă. Corina (Gabriela del-Pupo) şi Bogoiu (Ionuţ Mateescu) sînt colegii de multinaţională ai lui Ştefan, doamna Vintilă-Pompi(liu) (Ioan Codrea), al patrulea membru al colectivului de muncă, în timpul liber tînjind la travestiuri, iar liceanul Jeff (Vlad Bîrzanu) - băiatul care livrează pizza, îmbrăcat lejer, de lucru, în veveriţă. Ideea e strălucită: o vacanţă ca nevoie de libertate, nevoia de a opri un timp adjudecat de alţii cu preţul unui salariu forţează la o relectură în care nu doar sentimentele, dar şi spaţiul e interiorizat (valurile mării devin amintiri-reflexe ale minţii, întregul peisaj e o refulare a unei gîndiri suprasolicitate), decorul de birou, cu lift, cu telefoane mobile etc., e resemantizat, timpul se supradilată (totul, de fapt, durează, în unitatea de măsură a nonvacanţei, nu mai mult de o zi), iar relaţiile sînt consumate la temperaturi înalte.

Dincolo însă de acest cadru ingenios rămîne, totuşi, o problemă: piesa lui Sebastian, o plapumă cînd prea lată, cînd prea îngustă pentru montarea de la Baia Mare. Interstiţiile textului original şi momentele (de regulă, gaguri) extratextuale sînt completate, la nivel de replică, după un sistem autogenerativ patentat în Trei surori: "Lasă foca jos" devine, printr-un proces de asociere similiparonimică (sau un act ratat freudian), "Lasă Coca Bloos" (la Timişoara, Piaţa Roosevelt începe tot cu o extindere lingvistică: "Mi-ira dor (de tine), Mirador"; un acroşeu bun pentru introducere, doar să nu rămînem la asta). E haios, dar e banc de facultate. Dacă, în unele montări, dezinhibiţiile şi invenţiile verbale (care dovedesc în Radu Afrim un regizor cu o abilitate unică în manevrarea limbii) sînt generatoare de sens, în altele - ca şi aici -, ele servesc doar o mecanică a comicului (de improvizaţie) per se.

Interesant e şi faptul că Jocul... e unul dintre rarele spectacole care integrează dramaturgic sistemul de amplificare a vocilor: încă din prima scenă, cea care dă naştere nevoii de vacanţă a lui Ştefan, lavalierele sînt marca - deformatoare de voce şi personalitate, agasantă pentru public - a existenţei corporatiste (de cele mai multe ori, prezenţa lavalierelor e nonşalant tratată ca "nu vă uitaţi, de fapt ele nu există"), iar reluarea lor, în scenele muzicale, e clar marcată, parte a unui ritual. Ritual care include dublul joc al actorilor şi, în primul rînd, complicitatea cu răsturnarea de gen a doamnei Vintilă (jucat de Ioan Codrea într-o cheie comică absolut asumată; Codrea care, altminteri, făcea în Portugalia lui Victor Ioan Frunză, de acum un an, cel mai bun rol al spectacolului, deşi era unul totalmente mut) - pentru prima dată, o parodie a condiţiei de travesti şi un pretext minunat pentru ambiguizarea la limită a dialogurilor lui Sebastian. Dialoguri exploatate oricum pe o direcţie marcat umoristică de toţi actorii: Rotaru e mucalit, comic şi scorţos în acelaşi timp, Mateescu e versatil şi disponibil fizic, Vlad Bîrzanu e de o frumuseţe heruvimică şi el însuşi, în propria vîrstă, iar veriga slabă (ca personaj în egală măsură, precum şi actoriceşte) a Jocului... e, poate nu întîmplător, singura eroină a piesei, Corina-Gabriela del-Pupo. De fapt, în ansamblu, această mostră de teatru-jucărie e o revenire a lui Afrim nu la clasici, ci la o anume lectură/traducere a lor, în care demantelarea tradiţiei e o miză îngrozitor de puternică (eventual, singura).


Almodóvar sau poate nu

E foarte la îndemînă să trimiţi, vorbind despre Piaţa Roosevelt (după textul Deei Loher, Timişoara, mai 2009, un exemplar din teatrul afrimian de artă), la filmele lui Almodóvar: culoare (nuanţe tari, verde şi roşu, preponderent), muzică hispanică, trucurile feminităţii calate pe trupuri de bărbaţi, cultul unei anume frumuseţi, un umor surd şi empatia (cu acorduri melo) pentru umanităţi marginale - curve, travestiţi, copii, rataţi, sărmani. Spre deosebire de tablourile Fridei Kahlo - un referent vizual la fel de nimerit -, e o lume în mişcare.

Piesa scrisă de Dea Loher e centrată nu asupra unei linii narative sau a identităţilor dramaturgice, ci asupra trăsăturilor identitare ale unui spaţiu: Praça Roosevelt din Sao Paolo, un loc rău famat, populat de traficanţi de droguri, curve şi clienţii lor de la Hotelul Gloria, transsexuali, homleşi şi oameni fără rost (ori în căutarea unuia). Piesa are un ritm pulsionar, ritmul bucăţilor muzicale care însoţesc personajele, în care flashback-urile narative are poliţistului Mirador (Romeo Ioan), care încearcă să-şi găsească şi să-şi salveze fiul, rătăcit în Piaţa Roosevelt, şi ale soţiei sale (Irene Flamann Catalina), croitoreasă de rochii de mireasă, se întretaie cu poveştile de viaţă ale locuitorilor pieţei: fosta cîntăreaţă Aurora (Ion Rizea), Bibi (Cătălin Ursu) şi Susana, cea de-o frumuseţe supranaturală (Călin Stanciu jr., care, travestit, chiar e de o frumuseţe de-ţi taie răsuflarea) - toţi trei, transsexuali neoperaţi definitiv - Vito, proprietarul de fabrică (Victor Manovici), şi Bingo, femeia care anunţă numerele la Bingo (Claudia Ieremia), Concha, secretara lui Vito etc. Textul (şi spectacolul) merge în buclă, pe urmele lui Raimundo/Mundo, pînă la dezvăluirea finală a destinului acestui fiu al poliţistului Mirador, care pică precum fulgerul crud al lui Zeus.

De departe, o parte considerabilă în crearea atmosferei speciale a Pieţei Roosevelt ţine de spaţiul în sine - Sala 2 a Naţionalului timişorean, fostă cazarmă, fost manej, al cărui aspect decrepit şi ale cărui ferestre mari, prin care lumina exterioară se filtrează, la fel ca şi întunericul, inevitabil, sînt elemente integrate spectacolului. Apoi, mai e şi colaborarea lui Afrim cu două scenografe destul de diferite, dar amîndouă cu un simţ poetic neştirbit: Velica Panduru (costume) şi Iuliana Vîlsan (decor). Scena (imensă, foarte adîncă) restituie pînă la detaliu acest exterior (piaţa braziliană) în interior: plante luxuriante, de un verde cărnos, sute de pisici de argilă, modelate ca vii şi pictate în culori la fel de vii, interioarele deschise ale caselor care dau în piaţă (apartamentul Aurorei, bordelul Gloria), viziunea transversală a patului de spital a poliţistului Mirador, antediluviana maşină de scris a Conchei şi la fel de tînăra maşină de cusut a doamnei Mirador, mesele unei eterne terase de unde se urmăresc meciurile de fotbal, o maşină-maşină matusalemică şi scorojită, iar în fundal - cimitirul invadat de verdeaţă. Aurora poartă tocuri de 15 cm, iar pe capul chel, un fluture legănîndu-se; rochiile sînt intens colorate şi vaporoase ori terne, modeste şi caracterizante.

Există nu puţine laitmotive afrimiene în Piaţa Roosevelt, ca şi în Jocul de-a vacanţa şi în Lucia patinează (Sfîntu Gheorghe; despre acest spectacol voi scrie cu altă ocazie, ceea ce trebuie remarcat în cazul lui fiind surprinzătoarea distribuire a Fatmei Mohamed într-un contre-emploi, rol de femeie urîtă şi mamă ratată, pe care-l duce minunat la capăt). În toate cele trei montări există cîte un moment (de înfruntare fizică) tratat (parodic) cinematografic în slow-motion, şi în Jocul..., şi în Piaţa Roosevelt apare un fel de joc (un soi de materializare a unei dorinţe ascunse, a unor impulsuri masculine primare), eventual, tot în slow-motion, în care personajele se împuşcă, mortul pică şi se ridică la loc (am un déjà-vu filmic, dar recunosc că nu pot identifica referentul; aş zice numai că are un aer de Tarantino mixat cu South Park, partea în care Kenny moare la sfîrşitul fiecărui episod). În producţia de la Timişoara, împuşcatul şi reînviatul cu încetinitorul ocupă enorm de mult spaţiu (temporal), avînd în vedere economia spectacolului (care atinge oricum durata impresionantă de 2 ore şi 20 de minute) şi aportul (minim spre inexistent) de sens pe care-l aduc structurii performative.

Vorbeam însă de un anume cult al frumuseţii: spre deosebire de Almodóvar, Afrim nu e un "rapsod al femininului" - şi nu-mi amintesc nici un spectacol de-al său care să vorbească ori să pună în lumină scenică frumuseţea şi tristeţile feminităţii, nici măcar în întruparea lor maternă (acolo unde ar fi putut fi ceva, în Boala familiei M., Mălina Manovici se sabotează singură, pe ea şi rolul ei, cel al unei tinere care face avorturi pe bandă rulantă, iar partiturii Claudiei Ieremia i se pune surdină). Feminitatea e întotdeauna, la Afrim, o experienţă ratată: Concha, secretara de vocaţie, prietena de suflet a Aurorei, pe care-o joacă Andrea Tokáy (pandant, la altă vîrstă şi pe un alt versant al vieţii, al personajului interpretat de ea, tot la Timişoara, în Krum), e imaginea tandră a abandonului "eternului feminin", odată copiii plecaţi şi trupul cedînd gravitaţiei, doamna Mirador (în rolul căreia Irene Flamann Catalina are, la un moment dat, un monolog rostit, practic, pe o singură răsuflare şi perfect sincronizat cu ecoul lui Romeo Ioan) e ea însăşi un ecou al femeii, al mamei şi soţiei care va fi fost, iar Alina Reus (a cărei mobilitate frizează incredibilul), Paula Maria Frunzetti şi Cristina Pădurariu (care cîntă la flaut şi din voce şi pare picată drept din realitatea fadoului) sînt simple apariţii de gen. În Piaţa Roosevelt, femeile care-ţi cu inima, cu frumuseţea trupului erotic şi în tragismul neîmplinirii lor, sînt Aurora, Bibi (cea îndrăgostită de un marţian verde, mic şi invizibil) şi Susana: cei trei transsexuali.

Asta, cu toate că povestea nu e a lor: e povestea unei lumi care se autocuprinde, din care nu există ieşire (decît cea ultimă, a lui Mundo) şi care-şi trăieşte repetitiv, la nesfîrşit, ratările. În buclă, pe acorduri braziliene, prăvălindu-se spre final.


Teatrul Municipal, Baia Mare
Jocul de-a vacanţa [opţiune 9]
după Mihail Sebastian
Regia: Radu Afrim
Scenografia: 9 Opţiune
Costumele: Ioana Matei
Cu: Matei Rotaru, Ionuţ Mateescu,
Ioan Codrea, Gabriela del-Pupo,
Vlad Bîrzanu/Lucian Rus

Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", Timişoara
Piaţa Roosevelt după Dea Loher
Un spectacol de Radu Afrim
Decoruri: Iuliana Vîlsan
Costume: Velica Panduru
Muzica: Vlaicu Golcea
Light design: Lucian Moga
Sound design: Uţu Pascu
Cu: Romeo Ioan, Irene Flamann Catalina, Victor Manovici, Andrea Tokai, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Marius Lupoianu, Cristian Szekeres, Alina Reus, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr., Paula Maria Frunzetti, Cristina Pădurariu.