mai 2022
Grand Hostel Timișoara
Sloganul candidaturii cu care scenograful Dragoș Buhagiar a câștigat mandatul de președinte al UNITER în urmă mai puțin de două luni a fost Continuitate și deschidere. În urmă cu două luni, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a declarat cu ocazia unor importante schimbări organizatoric-financiare, aprobate de Comisia Europeană: "Îi așteptăm alături de noi pe toți ce care simt că aparțin acestei comunități. Pentru că titlul de Capitală Culturală Europeană este al Timișoarei și al timișorenilor, nu al unei persoane sau al unei asociații".

***
Christine Cizmaș, Ionuț Marian Pîrvulescu, Jasmina Mitrici, Ioan Codrea, Anastasia Miulescu și Armand Iftode sunt cei 6 actori. Ovidiu Mihăiță e dramaturgul și regizorul. Auăleu e trupa. Scârț loc lejer e locul. Grand Hostel Timișoara e spectacolul (premieră pe aprilie 2022, jucat full-house / room de atunci încoace, în mai toate weekend-urile).

E sâmbătă seară, mai, miroase a vară. Curtea e plină până hăt, unde nu se mai vede deplin (cei care n-ați fost nu trebuie să vă imaginați ceva imens, ci doar ceva plin de verdeață, de obiecte & texte deștepte, ce te îndeamnă să arunci ceasul, calendarul și anul). La câteva sute de metri depărtare, după foarte scurtă escapadă prin casele Elisabetin-ului, așteaptă tăcut proaspăt renovatul Cinema Victoria. Așteaptă ediția de iulie de Ceau, Cinema!, așteaptă Capitala Culturală. La alte câteva sute de metri, Yugoslavia te-așteaptă să alegi din 15 tipuri de pljeskavica. La cealaltă extremitate a cartierului, 5 bărbați și 1 domnișoară ce aproape că nu cunosc dezbat de zor, în Viniloteca, dacă timbrul lui Baniciu s-a schimbat între primele albume Phoenix. Dar ne-am depărtat.

E 7 și jumătate. Gongul bate tare de 3 ori și Ovidiu ne invită în sală. Adică în camera dreptunghiulară, tradiționalul spațiu de joc Auăleu, reamenajat după 2 ani și un strop de pauză impusă de pandemie (despre comicul și nu prea comicul scandal de la reluarea activității teatrului, întâmplat de fix, mă-nțelegi, 1 aprilie 2022, cu O noapte furtunoasă, puteți citi Nu era bătaie, era Caragiale! Teatrul Auăleu amendat la primul spectacol după pandemie aici). Ionuț aranjează ultimii spectatori. Sunt peste 50 dintre care cel puțin 3 non-vorbitori de română. Plus ză Peca Ștefan și (foarte importantul) om de afaceri local Ovidiu Șandor. Seara următoare e așteptat Lucian Vărșăndan, directorul Teatrului German de Stat.

Christine Cizmaș e patroana / recepționera hostel-ului. Ea va sta pe scenă pe tot parcursul celor mai bine de două ore de spectacol (cu o pauză consistentă de baie, aer, apă minerală Lipova, bere nemțească / exclus artizanală, pălincă de gutui, vin de Aramic. Christine stă la o masă, pe un fotoliu / în picioare, oferind adesea turiștilor câte un păhărel dintr-un recipient ce, de obicei, găzduiește apă. La Grand Hostel Timișoara, apa e țuică. Turiștii / actorii vin, din stradă, pe o ușă și ies, spre camere, prin alta. Și apoi invers. Uneori, se întâlnesc între ei. De cele mai multe ori, povestesc doar cu Christine. Și gustă o apă țuică.

***
Stimate domnule Buhagiar, dragă Dominic, nu puteți rata spectacolul ăsta! Ăsta, nu acesta. Nu c-ar suna rău acesta și bine ăsta, ci doar pentru că, pur și simplu, se potrivește mai bine, în cazul ăsta (nu acesta). Dacă vreți, cu adevărat, deschidere în siajul continuității, dacă vă imaginați Capitala Culturală ca pe un eveniment al comunității, atunci aceasta e una dintre bornele pe care se pot clădi angajamentele dumneavoastră.

Nu e atât vorba de cât se râde, de ce aer de familiaritate, de camaraderie, de complicitate surâzătoare cuprinde camera aceea prea mică pentru un teatru atât de mare. Deși e un deliciu să vezi oameni atât de diverși izbucnind în hohote atât de colorate, de relaxate, de, pardon de vorbă mare, fericite.

Nu e vorba nici de scenele / clipele alea când Christine schimbă, cu o replică, tonul / timbrul (oare cum o mai merge discuția de la Viniloteca) și-ți servește una în adâncul inimii. Deși, când răspunsul la întrebarea unui turist "Păi, și cum recunosc un localnic pe stradă?" vine sub forma "Cum recunoști un timișorean? Te uiți la el și, dacă e trist, e timișorean", e imposibil să nu vă tremure puțin barba, indiferent de unde venim fiecare dintre noi. (Credeți-mă, pusă în scris, replica asta e pepsi pe lângă ce e în intonația Christinei).

Nu e vorba nici de dinamica for-mi-da-bi-lă a întregului spectacol, de revărsarea de energie, talent și poftă (mama ei de poftă, se aude, Bucureștiul???) cu care Ionuț Marian Pîrvulescu, Jasmina Mitrici, Ioan Codrea, Anastasia Miulescu și Armand Iftode livrează replicile, gesturile și grimasele, schimbă personajele, hainele și limbile de vorbire, sunt acum beți, acolo treji, aici franțuji, acolo greci, aici sârbi, acolo romi, aici gay, acoloșa mult-prea-hetero-iubăreți, aici bicicliste, acolo pe tocuri, aici cu șaorma, acolo cu de toate fișticărelile culinare, aici cu bunți-bunți, acolo cu ceva clasic, și tot așa, scenă după scenă, cadru după cadru, într-un carusel delirant de umor-omor-amor de oraș și țărișor, în ceva ce aduce, ca duh, ca demență și ca iubire cu acea unică Balanță a acelui unic Pintilie. Deși, acolo, în casa asta din Elisabetin în fața căreia se mai oprește câte unul cu inel, burtă și pălărie mari zicând "- Cât? - Ce cât? - Cât îi?", meșteșugul cu care se face teatru / cu care se vorbește despre Timișoara (oameni, istorie, moravuri, simboluri, goange, șușe, valori) sunt sigur că v-ar impresiona, interesa, bucura.

Venind aici, la Scârț, domnule Buhagiar, ca și la alte deloc puține locuri rar-spre-deloc frecventate de juriile și conducerile (mă rog, pluralul e așa, de politețe) UNITER în deceniile de pe urmă, e de așteptat / presupus / sperat că veți face tot ce se poate pentru ca noua conducere și viitoarele jurii să nu repete impolitețea de a ignora spații, artiști, texte, tipuri de public ce produc teatru care chiar contează pe lumea asta. Așa, de-o propunere, nu sunt deloc sigur că un juriu prezent fizic, in corpore, la Grand Hostel Timișoara, ar scoate-o din calculele Galei 2023 pe Christine Cizmaș. Părerea mea!

Venind aici, la Scârț, pentru acest spectacol, dragă Dominic (nu ne cunoaștem, dar oamenii locului te aduc în discuția cu așa mix de simpatie - speranță - enervare - și - iar - speranță că e ca și cum ne cunoaștem de ani), ai înțelege că Grand Hostel Timișoara e produsul ideal pentru un repertoriu cultural cu care orașul să fie ce merită să fie la anul (și mulți ani apoi).

Faceți pasul ăsta, domnilor! Ca și cum ați refuza normalitatea divorțului dintre oficialitățile breslei și teatrul îndepărtat de centru, ca și cum nu ați refuza normalitatea divorțului dintre politicieni și speranțele cetățenilor. "Dacă iese normal, îl omor cu mâna mea!", zice Mitică despre copilul ce va veni în ultima replică din Balanța. "Acest film e dedicat tuturor celor care încă mai cred că nu e prea târziu", e fraza scrisă pe primul cadru din Prea târziu. De Pintilie.

***
E atât de multă Timișoara în Grand Hostel Timișoara că spectacolul ăsta o să rupă oriunde se va juca (umblă vorba că în august 2022 o să ajungă prin Brașov, în Bastionul Țesătorilor). Chiar dacă nu prinzi toate poantele, chiar dacă nu știi numele străzilor, chiar dacă nu-ți spun nimic "Mâini murdare" sau "viniturile" sau altele asemenea, e cvasi-imposibil să nu te lași dus în Timișoara spectacolului. Pentru că e lumea unei imense disperări, unei formidabile tristeți și unei fără-egal-cel-puțin-la-nivel-național iubiri.

Dacă scriu "orașul unei mari iubiri", sigur nu scap de miștourile Auăleu-iștilor vreo 20 de ani de acum încolo. Deși, printre sutele de cărți din Scârț (subiect de alt text), nu lipsesc Păunescianismele. Și totuși, fix asta e. Disperarea unei iubiri de o tristețe și-o frumusețe cum mai vezi doar în vreo galerie din alde nordul Angliei sau sudul (bine, hai și vestul) deceniilor când aveam fotbal.

Nu există oraș mai auto-referențial decât Timișoara, oraș mai luat la propriile palme decât Timișoara, nu există un oraș de care să te poți îndrăgosti mai ușor și mai definitiv decât Timișoara. Cel puțin nu prin părțile astea de lume și de istorie.

***
Când, la final, ultimul personaj al lui Ionuț Pârvulescu (dl. Buhagiar, juriul 2023 o să-l aibă pe listă pentru rol secundar, credeți-mă, doar să vină, doar să nu le îngăduiți să nu vină!) se așază pe izoprenul ăla colorat și nenorocit, care, după ce că e subțire, incomod și urât, mai și refuză să stea întins, se cam rupe cerul peste noi. Scena dintre moldoveanul lui Ionuț și Christine e cel mai atroce comentariu pentru ce va să zică UE, economia, globalizarea, clipa. Fă un strop de loc, Ionuț, e așa aglomerație pe izoprenul ala!
De: Ovidiu Mihăiță Regia: Ovidiu Mihăiță Cu: Christine Cizmaș, Ionuț Marian Pîrvulescu, Jasmina Mitrici, Ioan Codrea, Anastasia Miulescu, Armand Iftode

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus