Am fost aici de multe ori spectatoare, la felurite acte de cultură. Sunt o susținătoare cât de poate de convinsă a artei prezente și prezentată în locuri diferite de sala de spectacol sau de galerii muzeale. Spațiile neconvenționale pentru etalarea expresiei artistice, fac ca ea să fie mult mai accesibilă celor neinițiați cultural. În același timp, diminuează distanța față de artă, scad teama cuiva puțin expus la cultură de un oarecare elitism. Care există, indiferent de cât de neconvențional e totul.
Spectacolul pe care l-am văzut aseară (n.a. 19 august 2022) a fost jucat de o trupă de teatru independent din Timișoara, care s-a potrivit bine de tot în decor. Pe cartea lor de vizită scrie trupă "de garaj, de curte", așadar au jucat în spațiul lor preferat. La place strada, au ocupat-o, au simțit că pe stradă toți vibrăm la unison. Trupa se numește AUĂLEU, este trupa celui mai mic teatru din țară și este total în afară mainstream-ului. O știam de mult timp, știam că sunt o lumină pentru Timișoara, pentru cultura teatrală românească în general. Știți cum e să faci teatru independent în România? Este al naibii de greu. Să faci teatru în stradă, să forțezi total canoane și să emoționezi puternic publicul, doar cu sudoarea frunții tale, a talentului tău actoricesc și managerial, cu zero susținere financiară de la autorități, that's truly a challenge. Dar e o provocare la care Ovidiu Mihăiță, co-fondator al trupei, a răspuns frumos. Cu succes la public și succes la critică.
Bine că a făcut-o și la Brașov, pentru că în peisajul local atât de afectat de parcimonie culturală, de lipsă de autenticitate și complet prăfuit de conformism, a fost o gură de aer proaspăt.
Bun, despre spectacol. Grand Hostel Timișoara a fost extrem de tonic. Am râs cu lacrimi, noroc că aveam rimel waterproof și BB cream excelent, de nu mi-am făcut damage la machiajul minimal pe care îl purtam. S-a râs în cascadă: de comicul situației, de comicul de limbaj, de societate, de lume, de timpuri, de "noi" (românii), de "ei" (străinii), de tot și toate. Textul e plin de viață, de nerv, trăire și naturalețe. E cosmopolit cum e Timișoara, multicultural cum e și Brașovul, e un amalgam de neologisme și fraze în limbi străine, spuse de personaje aflate într-un carusel al descoperirilor. În principal al Timișoarei, deși majoritatea rămân doar cu dorința, sau au parte de accidente nefericite în oraș, cad victime hoților sau agresiunii din societate.
Toată acțiunea are loc în recepția hostelului, așadar decorul e cât de simplu și normal se poate: un birou, un fotoliu, un taburet, o mătură, o agendă, facturi și un bidon de țuică. Natural(ă). "Prosecco dacic" cum e numită la un moment dat de patroana / recepționeră, care părăsește scena cred că doar timp de două minute pe toată durata spectacolului. Dar care în schimb dă replica tuturor celorlalți cinci actori care joacă personaje multiple (fiecare cam trei), uneori și spectatorilor. Textul a avut și niște tușe groase, că nimeni nu-i perfect. Personajul "turistului chinez" e alungat cu mătura din hostel, deoarece de acolo a venit virusul - deși a fost amuzantă ca poantă în spectacol, am găsit "alungarea" deplasată. Sau la fel, personajul "turistului italian" este admonestat pentru cele 150 de care cu aur care au plecat din Dacia, la Roma, după cucerire. Mai contează acum? Cred că întreținerea unor astfel de povești e nepotrivită timpului. Se amintesc și subliniază niște conflicte vechi: români-unguri, sârbi-americani, francezi-germani, care toate au existat, dar care nu sunt nicidecum uitate.
Spectacolul e foarte viu, descrețește mult frunțile, iar la final, scopul a fost atins. Când am plecat, nu era spectator care să nu aibă zâmbet pe buze.
Grand Hostel Timișoara
Powered by Christine Cizmaș, Ionuț Marian Pîrvulescu, Jasmina Mitrici, Ioan Codrea, Anastasia Diana Miulescu, Armand Iftode și Ovidiu Mihăiță.
Jucată în cadrul Festivalului de Filme și Istorii Râșnov, 2022.