Născută în 1993, Jasmina Mitrici e absolventă a Facultății de Muzică și Teatru (specializarea Artele Spectacolului, clasa Prof. Petru Silviu Vacarescu și Laura Avarvari) din cadrul Universității de Vest Timișoara. De privit și aplaudat în producții ale Naționalului timișorean (Aniversarea de Jeroen van den Berg, regia Traian Șoimu, Timișoara. Capăt de linie de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu), Teatrului Maghiar de Stat Csiki Gergely (Orașul paralel 1: Iosefin de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu) sau ale teatrului independent Basca (Zambara Kabarett de Andrei Ursu, regia Ana-Maria Ursu), Jasmina e, mai ales, membră Auăleu. În Grand Hostel Timișoara, joacă multiple roluri alături de Christine Cizmaș, Ionuț Marian Pîrvulescu, Ioan Codrea (Codi), Anastasia Miulescu și Armand Iftode. În regia & pe un text de Ovidiu Mihăiță.
Casa Auăleu e de găsit pe strada Laszlo Szekely nr. 1, fostă Zoe (apropo, o faină introducere în parte din opera timișoreană a arhitectului Laszlo Szekely e de privit, până pe 13 decembrie 2023, la primul etaj al Casei Maghiare de pe Bd Revoluției 1989 nr 8). La aceeași adresă, primesc corespondența birtul Scârț, Loc Lejer și Muzeul Consumatorului Comunist. Trei camere și-un subsol, povestite de Jasmina, în cele ce urmează.
*
Dragă cititorule, iată un scurt behind the scenes al spectacolului Grand Hostel Timișoara care a trecut ca un meteorit prin programul Timișoara 2023 - Capitală Europeană a Culturii. O scurtă cronică a unui best of, o radiografie, o trecere în revistă, ceva pentru fani, curioși, hateri și dușmani, dar mai ales pentru posteritate. Ca să nu se mai spună că nu a rămas nimic după 20-23.
Manual de utilizare: a se citi la o cana de ceai / cafea pentru că sunt multe de spus.
Part I: Scriptul
Ne-am apucat de text în toamna lui '21, the Cultural Capital OG. S-a făcut împărțeala destul de organic și fără multă bătaie de cap, fără casting, un schimb scurt de roluri între Armand Iftode și Ioan Codrea și am început repetițiile. Dar povestea textului și a distribuției a început mult înainte. Atunci când era vorba despre doar doi actori care să ducă viitorul spectacol. Însă asta e frumusețea în zona independentă - lucrurile se schimbă.
Part II: Repetițiile
Odată cu dărâmarea Zidului Scârțului, care a făcut din două încăperi una, am migrat pentru perioada de repetiții în sufrageria Recepționistei (Christine Cizmaș), unde timp de o lună am repetat obsesiv textul, iar în alte două-trei luni s-a ridicat și spectacolul. Cel mai greu a fost să ne întoarcem în sala de spectacol pentru că, deși mică și temporară, sufrageria Christinei (care ar putea fi un titlu bun de carte franțuzească) a devenit ceea ce e de fapt o recepție de hostel: familiară, comodă și intimă. Încă se simte lipsa luminii calde, plantelor ei de apartament și debaraua în care ne înghesuiam toți într-o comică simulare a băii. Noi și pisica Rozi. Care între timp și-a mutat și ea rezidența la Scârț. S-ar putea spune că am luat-o cu noi. În timpul spectacolelor cu Grand Hostel Timișoara (sau GHT cum apare pe calendarul nostru de Auăleu) din sezonul rece, Rozi se cuibărește în plasa de rafie a Moldoveanului (Ionuț Marian Pârvulescu) și doar cu scandal o poți scoate afară ca să-și facă și actorul ăsta scena. Avem fotografii care stau mărturie.
Odată cu relocarea Hostelului a început o altă etapă, una poate chiar mai provocatoare: organizarea culisei. Pentru că asta e frumusețea în zona independentă - nu prea te poți ascunde de public.
Part III: Culisa
Puzderia de spectatori care au văzut G.H.T. au avut ocazia să exploreze și culisa noastră mică, în mare pentru că acolo e soba de teracotă și în anotimpul rece aceasta funcționează ca o lampă pentru molii. Ciorchini de câte 3-5 oameni se lipeau de ea în drum spre Muzeul Consumatorului Comunist, aflat la demisol, și reveneau în sală doar forțați de sunetul gongului (acționat de Ovidiu Mihăiță, regizorul și dramaturgul spectacolului) pentru că o îmbrățișare caldă e greu de abandonat. Cum "gura sobei" e la fel de slobodă ca proverbiala, lângă foc, în pauza dintre acte sau pre / post show, am aflat toate bârfele, ce mai mișcă în TM, ce spațiu se închide / deschide, ce somitate a stat în public, scandaluri, dar tot acolo s-au legat și prietenii. Așa am putut observa mai bine ce trebuie să fie un spectacol de teatru, nu doar hrană pentru suflet, pumn în freza establishment-ului sau câteva zeci de minute de hăhăială; spectacolul (nu "piesa" cum tot aud și sângerez în urechea internă) trebuie să fie și un prilej de conectare, de networking, de împrietenire. Și de schimb de bârfe, de ce nu? Pentru că asta e frumusețea în independent - poți să spui lucrurilor pe nume.
Part IV:
Publicul auălist (pentru că după 18 ani de activitate, încununați în 2023 la UNITER, se poate vorbi de un oarece -ist) este partenerul de joc cel mai bun și de încredere. Însă, în anul de grație 20-23, mica sală de spectacole, care acum s-a dublat în capacitate, a luat în primire și nume mari și nume consacrate, unele trecându-ne pragul pentru prima oară, dar nu pentru ultima, așa cum au promis la un pahar de vin (acum și cu sigla Auăleu). La premieră s-a râs. Mult. S-au zguduit pereții și nu, nu e o figură de stil. Între timp s-au jucat 94 de spectacole (la momentul redactării, dragă cititorule, până la finalul anului vor fi 97 de reprezentații, așadar rămânem datori cu trei) și râsul nu a încetat. Dacă ar răzui cineva pereții, în spatele tablourilor se vor găsi fosilizate hohote cât să nu le cuprindă niciun muzeu, semn că societatea post-pandemică vrea să râdă, să schimbe factura lacrimilor. Spectatori de la 7 ani și până la 60+ au râs, s-au minunat de transformările rapide de personaje așa cum se întâmplă în cazul Unguroaicei metamorfozate complet (în timp record de 18 secunde) în Spanioloaică (Anastasia Miulescu), au deplâns soarta Americanului în semi-drag, și-au amintit cu nostalgie de prietenia româno-sârbă, dar și de origini, că de la Râm ne tragem toți, până și Italianul ne recunoaște de fratello, au aplaudat la (diverse) scene deschise, iar apoi au revenit și pentru a doua, treia... șaptea oară.
Dar nu a fost totul crempită și crofne. Unii au plecat la pauză și nu cred că au mai revenit, un indice bun al democrației, alții ne-au reproșat că ar trebui să ne cerem oficial scuze "în fața întregului popor chinez", și în repetate rânduri trebuia să controlăm decibelii pentru că deh!, vecinii. Ne-au intrat pisici în scenă, ne-au întrerupt spectatorii, ne-am întrerupt și noi, ne-am mai uitat și textul, ne-au certat colegii că vorbim prea tare în culisă și se aude în scenă, am stricat ușile, ne-am croit drum printre grupuri de câte 15 vizitatori indieni la muzeu, 10 francezi, 7 germani, 5 români, 3 olandezi și 1 rătăcit care căuta baia. Ne-am umplut de grimase atunci când am aflat din ce și-a fabricat Ionuț prima mustață pentru personajul Țiganului (sau "Titanului" după cum a fost redactat în desfășurător), (tot ce pot spune este că mustața poartă numele de Filip) tot el a intrat în pantofii altui personaj în scenă și am spart pahare de răchie ca la Revelioanele Sârbești. Ne-am luat rămas bun de la două scene și două personaje, le-am înlocuit cu altele și am schimbat schimbarea de câteva ori bune că la un moment dat nu mai știa nimeni cum a rămas. Și atunci am mai și improvizat. Pentru că asta e frumusețea în zona independentă - improvizezi mult.
Part V: Trambalarea
Într-un portbagaj de Ford S-Max a încăput aproape tot decorul și recuzita. Pentru că G.H.T. a mai și călătorit. L-am dus în instituții și festivaluri în Timișoara dar și dincolo de bastioanele vechii cetăți și așa am descoperit că, deși Hostelul nostru e legat de Timișoara, metafora a fost savurată și de brașoveni, ieșeni, sibieni, nemțeni și orădeni. L-am jucat și la Teatrul Merlin, la câteva străzi distanță de sediu. Și de fiecare dată s-a aplaudat de-ți venea să faci plecăciunea ca la icoane și moaște - până în primul strat de pământ și scânduri sfinte. Poate că orașul nostru e doar o coajă de ou, o cochilie ce poate fi umplută de diverse vietăți și poate însemna același lucru chiar dacă numele de străzi și localuri diferă. Sau poate că și Sibiul neamț înțelege și el multiculturalitatea, Oradea are și ea un Ocska, iar Piatra Neamț are și ea un "La mâini murdare". Nu știm sigur. Dar știm că s-a lăsat cu râs. Și mai știm că traducerea în engleză a Teatrului Auăleu este Oh my God Theatre. Dacă am aduna amintirile din deplasări în cărți poștale, una în mod special va fi înrămată: jucam la Iași în cadrul FiTPTi, la - Teatrul Luceafărul. Sârbul își derula scena, eu mă pregăteam pentru Englezoaică, Codi își citea liniștit textul și-mi spune foarte calm în timp ce treceam pe lângă el "Avem o problemă. Și-a uitat Armand rochia de American la Timișoara.". Întorc privirea spre culisă - haos general. Armand într-o criză de isterie, în timp ce Anastasia căuta să-l liniștească. În aburii disperării vrea să-mi ia rochia de Sârboaică. "Armand, în niciun caz!". Atunci privirea ne cade pe rochia personală a Anastasiei, fie binecuvântată! Armand o îmbracă, îi vine mănușă, șterpelesc lanțul de la Sârb și îl punem în jurul brâului. Liniște. Crisis averted. Așa a fost descoperită o nouă afecțiune specifică actorilor care uită acasă recuzita sau costumele: Armandită. Pentru că asta e responsabilitatea în zona independentă: actorii trebuie să facă tot.
Part VI: Ultimul show aka The final Countdown
Pe 31 decembrie 2023 vom juca (sau vom fi jucat deja, în funcție de indicele tău temporal, dragă cititorule) ultimul spectacol. Grand Hostel Timișoara avea dată de expirare 31.12.2023 din producție. Iar în această ultimă zi a Civilized Capital, conform poantei inserate de al nostru Codi, se va încheia și seria de reprezentații în stil Cirque du Soleil, un an și încă ceva în care am jucat același spectacol.
Part VII: The Aftermath
Ce se va întâmpla cu micul nostru Grand Hostel după ce ultima filă din calendarul 2023 va fi ruptă? Nu știm sigur. Poate se va închide pentru renovare, poate va da faliment, poate va intra în insolvență, poate va reuși afacerea personajului de etnie rroma. Sau poate va continua să-și primească turiștii și spectatorii ca mai înainte (că înainte era mai bine). Rămân de urmărit pagina de facebook a teatrului Auăleu, postările Christinei și poate o vizită din când în când la Scârț Loc Lejer.
Semnat, Jasmina M.