Sunt câteva probleme cu acest film, și aș vrea să le rezolv repede, încă din start. Titlul "Holy Father", ca și "Holy Moly" sau "holy s**t", are un substrat colocvial și împinge tonul filmului spre parodie, chiar spre profanare. Această poveste românească, vorbită în limba română (cu accent moldovenesc) cerea un titlu în aceeași limbă, chiar dacă o făcea mai puțin internațională. "Holy Father" este o adresare oficială către Papă și poate face trimitere la Tatăl ceresc.
Altă problemă este subiectul extrem de personal. Salut curajul regizorului de a expune public momente delicate din propria viață, precum testul de sarcină al partenerei și chiar nașterea primului copil (e bine că nu devoalează și actul concepției), dar pare că intră pe un teritoriu riscant și egomaniacal. Nu știu dacă toate personajele de film documentar sunt conștiente în general de actul filmării, sau dacă orice filmare constituie un act lipsit de sinceritate și preaplin de nevoia spectacolului. Dar în acest caz ai dificultăți în a crede că asiști la un ciné-verité, e greu să accepți că regizorul caută informații dureroase despre trecutul său cu camera de filmat pornită. El transformă oameni foarte apropiați în actori (de gros-plan) ai unei drame pe care vrea să o surprindă în detaliile cele mai vandabile.
Lăsând în urmă aceste observații, filmul reușește să pună niște întrebări importante. Regizorul dorește să-și revadă tatăl, care a plecat demult, devenind monah în Sfântul Munte Athos. O încercare rară și surprinzătoare. Oare a mai încercat vreun fiu de monah să își caute tatăl acolo, unde se știe că ruptura cu lumea este aproape totală? Trebuie să recunosc, această intrigă a sunat ca o ficțiune prima oară când am văzut trailerul. Scopul principal al eroului, declarat încă din introducerea filmului, este să afle cum să devină el însuși un tată bun pentru copilul care urmează să se nască. Și vrea să afle asta de la cel care (aparent) și-a ratat misiunea. Călătoria la Muntele Athos este o călătorie spre tatăl care l-a părăsit, dar și spre Dumnezeu, prin extensie tot un Tată care și-a părăsit (aparent) copiii din familii destrămate.
Tatăl lui Dăscălescu apare ca un trăitor în afara timpului. Vizita fiului nu tulbură cu nimic riturile și ascultările în care acesta s-a integrat perfect. Bătrânul se arată înfășurat într-o platoșă invizibilă, care nu mai permite sentimente paterne, ci doar amintiri izolate dintr-un trecut reprimat. El este la fel de indiferent față de grijile lumii exterioare ca și sfinții pictați pe pereții bisericilor. Chipurile lor nu transmit nici fericire, nici tristețe, ci o sobră reținere. Preotul care m-a cununat și care îmi este bun prieten, mi-a spus cândva că nimeni nu este, de fapt, vinovat. Greșelile noastre se trag din greșelile părinților, ale lor din ale altora, și așa tot mai departe până ajungem la primul om și la prima greșeală. Ceva similar spune și tatăl din film, vorbind, la un moment dat, despre păcatele care se moștenesc până la al șaptelea neam. Un tată care nu și-a iubit copilul îl condamnă pe acesta la nefericire și la incapacitatea de a iubi, pentru că iubirea nu vine de nicăieri. Deci această transmisie transgenerațională a păcatului se referă mai degrabă la cauzalitate decât la blestemul lui Dumnezeu. Având aceste lucruri în minte, trebuie să cugetăm și la asumarea responsabilității pentru propriile fapte. În general, când te afli în pragul unui eșec, tinzi să arunci vina pe altcineva, așa cum și Andrei tinde să arunce vina pentru posibilul eșec din viitor pe părintele din trecut.
De multe ori m-am întrebat dacă este just să îți părăsești familia pentru a te retrage la mănăstire, având în minte cazul impresionant al părintelui Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru. Dar mai sunt cazuri de actori români retrași în biserici sau sihăstrii. Chiar vrea Dumnezeu să lași munca aceasta din lume pentru a te ocupa doar de mântuirea ta, în deplină liniște, departe de problemele lumii? Filmul lui Dăscălescu pune această întrebare, dar răspunsul nu este simplu, pentru că marile decizii ale vieții nu sunt niciodată simple.
Regăsirea fiului cu tatăl constituie cea mai frumoasă parte a filmului. Fiecare ascultare de la mănăstire atrage o aducere aminte, un detaliu luminos din trecut care se insinuează, printre apele albastre ale Mării Egee și prin ceața de pe vârful Athosului, în dialogul celor doi, la început rece, iar apoi din ce în ce mai viu. Platoșa de gheață a bătrânului începe să se crape și, încet-încet, scoate la iveală vechiul om care ținea un copil în brațe, din fotografia alb-negru arătată încă de la începutul filmului. Chiar și pentru monahul retras de mulți ani în ascultare și rugăciune este grea întoarcerea către căderile trecutului și mai ales iertarea propriului fiu. Ce vrei, să îți cer iertare? Cam așa sună răspunsurile tatălui la încercările băiatului de a se apropia mai mult. Și cam așa sună răspunsurile noastre la încercările lui Dumnezeu de a se apropia mai mult. Pentru că, din câte se vede și în acest film, chipul lui Dumnezeu nu este doar în icoanele din biserică, ci și în copilul care îți cere socoteală pentru că nu l-ai iubit, nelăsându-l nici pe el să iubească. Poate că judecata acestui copil este Judecata de Apoi, în fapt o judecată continuă, așa cum o numește Părintele Rafail Noica, pentru că nu am avut curajul să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.