iulie 2021
Festivalul TIFF 2021
Filmul Tatăl nostru / Holy Father, în regia lui Andrei Dăscălescu este prototipul filmului care rulează în sufrageriile caselor părinteşti la sărbători, la întoarcerea copiilor acasă, după cina în familie, eventual, dar genul de film autobiografic ce păstrează nota de veridicitate pe care o au casetele video vechi în serile alea nostalgice în care viaţa pare să consiste exclusiv în checkpointuri frumoase, memorabile. Cu atât mai mult cu cât în distribuţie este însăşi familia regizorului.

Filmul-jurnal începe cu momentul în care Andrei şi iubita lui află că vor deveni părinţi, motiv declanşator al unor noi pseudo-conflicte sau al rezolvării celor preexistente, de fapt al unei combinaţii ciudate, dar totuşi naturală, între cele două.

Andrei Dăscălescu pune pe tavă publicului său o dimensiune a vieţii pe care majoritatea lumii nu îndrăzneşte să o expună, fiind total transparent în privinţa relaţiilor cu familia sa, dar filmul nu devine niciodată deranjant-stânjenitor, raţiunea din spatele expunerii măruntaielor monstrului acestuia numit conflictul dintre generaţii fiind una cât se poate de pură: dorinţa de a fi părinţii perfecţi, de a nu repeta sau moşteni greşelile abia-ajunşilor bunici.


Tatăl nostru / Holy Father împleteşte două planuri într-o simbioză perfectă, care ajung să nu mai poată fi disociate, unul compus din arhivele video înregistrate pentru a fi păstrate în amintire şi care prezintă relaţiile din familie din copilăria lui Andrei, iar al doilea din filmări actuale, ce prezintă relaţia dintre Andrei şi iubita sa. Cumva, pe mine asta m-a trimis cu gândul la evenimentul naşterii ca fiind geneza unei vieţi de familie care merită un alt tip de focus, prezentul. Prezentul, care nu e niciodată văzut doar prin lentila camerei de filmat. Iar înregistrările trimit cumva către o căutare demnă de ultimele sonete ale lui Shakespeare, "căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu", trimit la trecut, la vindecarea rănilor, la explicarea unor decizii care nu mai pot fi schimbate, în speranţa că nimeni nu e supus blestemului unui ciclu interminabil de dezamăgiri.

Divorţul părinţilor lui Andrei, divorţul socrilor săi, refuzul de a se cununa civil cu prietena sa, din frica aceea că o căsătorie ar duce doar către un alt divorţ, asumarea mot-à-mot a destinului de a fi condamnat la a nu simţi niciodată decât răul din lucruri, roller-coaster-ul emoţional cauzat de sarcină, toate schimbările incontrolabile de dispoziţie, de la agonie la calm, alegerea călugăriei de către tatăl absent, toate sunt leitmotive atât de des întâlnite (măcar fragmentar) în relaţiile familiale încât - atunci când filmul le surprinde cu naturaleţea caracteristică - acestea devin personale fiecăruia. Toată lumea îşi însuşeşte câte ceva din Tatăl nostru ca experienţă, toată lumea are ceva de învăţat, totul e atât de familiar, parcă deja întâmplat.

Filmul-jurnal combină - în afară de cele două perspective distincte, dictate de camera de filmat / absenţa ei - avangardismul şi grotescul lumii profane cu spiritualitatea şi liniştea pustniciei, într-un fel oximoronic, care dă o notă comică întregului film. Secvenţele alcool plus preot, tutun plus preot, spălat maşina plus preot, perspectiva clasică nelaicizată asupra importanţei cununiei, felul în care este privită reproducerea, stigmatizarea din partea societăţii în feluri nedrepte, adevărate prejudecăţi - toate îşi conservă o notă umoristică - iar climaxul loveşte cu atât mai tare cu cât s-a râs pe îndelete înainte, pentru că vine pe neaşteptate, după aproape jumătate de oră de destindere continuă. Climaxul e tocmai lipsa de asumare a greşelilor, blamarea convenţională a factorilor extrinseci calităţii de părinte. M-a lovit destul de tare şi de neaşteptat, pentru că, întocmai cum ziceam şi mai sus, universalitatea în identificare, suprapunerea vieţilor spectatorilor peste secvenţe întregi de film e inerentă. La un moment dat priveam ecranul, iar în faţa ochilor mi se desfăşura propria poveste. Iar asta se întâmplă când filmul e bun, simplu şi concret, când îţi trezeşte ceva. E real, pulsează şi te ţine acolo. Dar sigur, e genul de film pe care trebuie să îl vezi din ambele perspective - copil/părinte. E un film care nutreşte în tine stări de tot felul, gradual, de la revoltă la empatie, dar care are potenţialul să îţi schimbe convingerile anterioare, tocmai datorită pluriperspectivismului şi şansei oferite fiecarei părţi de a justifica felul în care a acţionat.

Sacrul şi profanul se întâlnesc în fiecare dintre noi şi nu se anulează unul pe altul, dar pare că filmul Tatăl nostru demitizează ambiguităţile caracteristice învăţăturilor şi pildelor - care nu trebuie niciodată gândite în litera lor, ci adaptate, în aşa fel încât să nu cadă nimic niciodată în desuetudine.

Filmul Tatăl nostru e expresia - mai mult sau mai puţin subtilă - a ideii că există un anumit declic în viaţă când polaritatea se inversează. Copiii nu mai învaţă de la părinţi, iar părinţii trebuie să fie pregătiţi să îşi lase orgoliul deoparte, alături de orice convingere că deţin adevărul absolut, şi să înceapă să înveţe şi ei ceva de la copiii lor. Cred că ăsta e motivul pentru care am simţit o apropiere atât de mare cu filmul lui Andrei Dăscălescu.

Descarcă programul şi catalogul TIFF 2021 aici şi aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus