O căutare demnă de ultimele sonete ale lui Shakespeare - Tatăl nostru / Holy Father la TIFF, 2021

Filmul Tatăl nostru / Holy Father, în regia lui Andrei Dăscălescu este prototipul filmului care rulează în sufrageriile caselor părintești la sărbători, la întoarcerea copiilor acasă, după cina în familie, eventual, dar genul de film autobiografic ce păstrează nota de veridicitate pe care o au casetele video vechi în serile alea nostalgice în care viața pare să consiste exclusiv în checkpointuri frumoase, memorabile. Cu atât mai mult cu cât în distribuție este însăși familia regizorului.

Filmul-jurnal începe cu momentul în care Andrei și iubita lui află că vor deveni părinți, motiv declanșator al unor noi pseudo-conflicte sau al rezolvării celor preexistente, de fapt al unei combinații ciudate, dar totuși naturală, între cele două.

Andrei Dăscălescu pune pe tavă publicului său o dimensiune a vieții pe care majoritatea lumii nu îndrăznește să o expună, fiind total transparent în privința relațiilor cu familia sa, dar filmul nu devine niciodată deranjant-stânjenitor, rațiunea din spatele expunerii măruntaielor monstrului acestuia numit conflictul dintre generații fiind una cât se poate de pură: dorința de a fi părinții perfecți, de a nu repeta sau moșteni greșelile abia-ajunșilor bunici.


Tatăl nostru / Holy Father împletește două planuri într-o simbioză perfectă, care ajung să nu mai poată fi disociate, unul compus din arhivele video înregistrate pentru a fi păstrate în amintire și care prezintă relațiile din familie din copilăria lui Andrei, iar al doilea din filmări actuale, ce prezintă relația dintre Andrei și iubita sa. Cumva, pe mine asta m-a trimis cu gândul la evenimentul nașterii ca fiind geneza unei vieți de familie care merită un alt tip de focus, prezentul. Prezentul, care nu e niciodată văzut doar prin lentila camerei de filmat. Iar înregistrările trimit cumva către o căutare demnă de ultimele sonete ale lui Shakespeare, "căci te iubesc cu ură, întreg, și numai eu / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu", trimit la trecut, la vindecarea rănilor, la explicarea unor decizii care nu mai pot fi schimbate, în speranța că nimeni nu e supus blestemului unui ciclu interminabil de dezamăgiri.

Divorțul părinților lui Andrei, divorțul socrilor săi, refuzul de a se cununa civil cu prietena sa, din frica aceea că o căsătorie ar duce doar către un alt divorț, asumarea mot-à-mot a destinului de a fi condamnat la a nu simți niciodată decât răul din lucruri, roller-coaster-ul emoțional cauzat de sarcină, toate schimbările incontrolabile de dispoziție, de la agonie la calm, alegerea călugăriei de către tatăl absent, toate sunt leitmotive atât de des întâlnite (măcar fragmentar) în relațiile familiale încât - atunci când filmul le surprinde cu naturalețea caracteristică - acestea devin personale fiecăruia. Toată lumea își însușește câte ceva din Tatăl nostru ca experiență, toată lumea are ceva de învățat, totul e atât de familiar, parcă deja întâmplat.

Filmul-jurnal combină - în afară de cele două perspective distincte, dictate de camera de filmat / absența ei - avangardismul și grotescul lumii profane cu spiritualitatea și liniștea pustniciei, într-un fel oximoronic, care dă o notă comică întregului film. Secvențele alcool plus preot, tutun plus preot, spălat mașina plus preot, perspectiva clasică nelaicizată asupra importanței cununiei, felul în care este privită reproducerea, stigmatizarea din partea societății în feluri nedrepte, adevărate prejudecăți - toate își conservă o notă umoristică - iar climaxul lovește cu atât mai tare cu cât s-a râs pe îndelete înainte, pentru că vine pe neașteptate, după aproape jumătate de oră de destindere continuă. Climaxul e tocmai lipsa de asumare a greșelilor, blamarea convențională a factorilor extrinseci calității de părinte. M-a lovit destul de tare și de neașteptat, pentru că, întocmai cum ziceam și mai sus, universalitatea în identificare, suprapunerea vieților spectatorilor peste secvențe întregi de film e inerentă. La un moment dat priveam ecranul, iar în fața ochilor mi se desfășura propria poveste. Iar asta se întâmplă când filmul e bun, simplu și concret, când îți trezește ceva. E real, pulsează și te ține acolo. Dar sigur, e genul de film pe care trebuie să îl vezi din ambele perspective - copil/părinte. E un film care nutrește în tine stări de tot felul, gradual, de la revoltă la empatie, dar care are potențialul să îți schimbe convingerile anterioare, tocmai datorită pluriperspectivismului și șansei oferite fiecarei părți de a justifica felul în care a acționat.

Sacrul și profanul se întâlnesc în fiecare dintre noi și nu se anulează unul pe altul, dar pare că filmul Tatăl nostru demitizează ambiguitățile caracteristice învățăturilor și pildelor - care nu trebuie niciodată gândite în litera lor, ci adaptate, în așa fel încât să nu cadă nimic niciodată în desuetudine.

Filmul Tatăl nostru e expresia - mai mult sau mai puțin subtilă - a ideii că există un anumit declic în viață când polaritatea se inversează. Copiii nu mai învață de la părinți, iar părinții trebuie să fie pregătiți să își lase orgoliul deoparte, alături de orice convingere că dețin adevărul absolut, și să înceapă să învețe și ei ceva de la copiii lor. Cred că ăsta e motivul pentru care am simțit o apropiere atât de mare cu filmul lui Andrei Dăscălescu.