După o premieră mondială la Festivalul de Film de la Sarajevo, unde a fost distins cu Premiul Special al Juriului, şi o oprire la MakeDox în Skopje, Tatăl nostru a poposit şi la Astra Film Festival, concurând în competiţia internaţională, unde a beneficiat de primul public venit fizic la festival, într-un cadru feeric şi pitoresc, pus la dispoziţie de Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA".
Totul a început, atât în film, cât şi în realitate, cu momentul testului de sarcină, în care Andrei, ca urmare a naturii sale regizorale şi a unei posibile panici de moment, alege să înşface camera de filmat şi să imortalizeze momentul - aparatul fiind un scut pentru el, precum spunea la Q&A-ul de după proiecţie. Răspunsul este pozitiv, Paula, prietena lui Andrei începe să dea frâu liber emoţiilor care o cuprind. După dispersarea şocului iniţial, lui Andrei îi vine ideea unui nou proiect, pe care îl vede ca pe o numărătoare inversă până la momentul naşterii: trebuie să îşi întâlnească tatăl, unicul părinte rămas în viaţă, despre care crede că i-a abandonat pe el şi pe sora lui, şi să lămurească trecutul, pentru a se putea focusa apoi pe prezent şi pe viitorul suflet de care va fi responsabil. Însă drumul este lung, tatăl a devenit călugăr pe muntele Athos, iar călătoria spirituală pentru care se pregăteşte regizorul este înzecit mai complicată decât nopţile nedormite şi cele două graniţe traversate pentru a sosi în Grecia.
Ajuns la mănăstire, Părintele Calinic, fost Constantin, pare un simplu preot însărcinat cu prezentarea împrejurimilor, ce se arătă mai degrabă incomodat de vizita spontană a fiului său. Andrei se preocupă de filmarea diverselor cadre: grandoarea muntelui, dinamismul stareţilor, sarcinile gospodăreşti ale tatălui şi câteva discuţii pe alocuri, întrerupte de laitmotivul "nu mai pot sta, am ascultări". Preotul nu se simte în largul lui în faţa camerei, îi cere fiului să o oprească şi schimbă cursul conversaţiei de fiecare dată când un subiect sensibil este atins, asemeni scenei în care cei doi se uită la cerul înstelat, iar Andrei îl întreabă dacă i-a fost vreodată dor de cineva de când a venit la mănăstire. Părintele îşi smuceşte capul în sus şi exclamă degajat "Uite un avion sus, acum trece, ia!". În ciuda principiilor învechite cum că "bărbatul e capul familiei, iar femeia trebuie să îl urmeze în toate", Părintele se foloseşte de tehnologie, face poze cu smartphone-ul şi chiar îl roagă pe Andrei să îi instaleze o aplicaţie pentru identificarea constelaţiilor.
Cadrul perechii tată-fiu care înoată în golf se apropie cel mai mult de o legătură familială, cu toate acestea, abia în a doua vizită a regizorului îl putem urmări pe preot deschizându-se. Începe să răspundă întrebărilor, în pofida dorinţei sale de a îngropa trecutul, ba chiar narează o frântură din ce s-a întâmplat între el şi mama lui Andrei, până când acesta din urmă îl întrerupe, dorind ca povestea să rămână, totuşi, un mister. Călătoria spre vârful muntelui Athos este reprezentativă pentru relaţia şubredă pe care regizorul o are cu tatăl său, întrucât cei doi nu reuşesc să ajungă la destinaţie, din cauza ceţei. Însă drumul parcurs îi apropie şi pune o piatră de temelie pentru recuperarea timpului pierdut din copilăria lui Andrei, iar când regizorul îi cere binecuvântarea pentru a folosi materialul intim şi personal pe ecrane, Părintele Calinic îi răspunde simplu: "Depinde de noi să facem lucrurile să meargă" - contrar predicilor unui slujitor al Domnului.
Regizorul consideră proiectul "cel mai personal film" pe care l-ar fi putut face, mărturisind că experienţa s-a simţit ca un balet pe sârmă şi documentarul ar fi fost un eşec dacă ar fi fost primul pe care îl concepe. A plâns de multe ori în spatele camerei, în special în secvenţa în care tatăl său se îndepărtează fără să îi ofere vreun răspuns, însă şi mai greu i-a fost să plece în această călătorie fără Paula. A spus însă că nu doreşte să păteze imaginea părintelui prin intermediul filmului, întrucât adevărul e, în final, undeva la mijloc şi, asemeni lungmetrajului După dealuri de Cristian Mungiu, filmul nu îşi propune să fie unul strict religios, fiindcă atinge subiecte complexe care traversează pragul credinţei, astfel încât să poată fi gustat de credincioşi şi necredincioşi deopotrivă.
Plecat de la "premisa bombastică" că o revedere cu tatăl lui îl va învăţa să fie el însuşi un tată mai bun, după o muncă asiduă timp de trei ani şi o colaborare cu HBO Europe, Andrei Dăscălescu a livrat produsul final, care şi-a atins potenţialul maxim, fiind "un film foarte sincer de la un capăt la celălalt, lipsit de orice notă falsă", un film despre iertare: nu despre ştergerea trecutului, ci despre urcuşul continuu pe munte, indiferent de ceaţa care se iveşte.
Proiecţia a avut ceva magic în ansamblul ei. Poate a fost entuziasmul regizorului cu privire la primii săi spectatori. Poate a fost molcomul lac din spatele ecranului, pe care se întrezăreau scurt bobocii de raţă. Poate a fost Q&A-ul de la final, care a durat o oră şi i-a avut ca invitaţi speciali pe producătoarea Anda Ionescu, protagonista Paula Niculescu şi copilul frumos de la care a început totul, Ana Sofia, care nu contenea să vorbească la microfon din braţele tatălui ei, împingându-l să se scuze, zâmbind: "este tătoasă". Poate a fost faptul că am avut ocazia să intuiesc latura sensibilă a lui Andrei Dăscălescu, pe care l-am cunoscut până acum doar în postura de organizator al festivalului Filmul de Piatra. Poate a fost constelaţia Ursa Mare, care s-a poziţionat deasupra ecranului, simetrică cu cea de pe afişul filmului, de altfel, unul dintre cele mai sugestive postere de film pe care le-am văzut. Poate a fost efectul vindecător pe care l-a avut documentarul asupra spectatorilor din jurul meu, aflaţi în situaţii similare. Poate a fost vizita de la Petrila a graficianului Ion Barbu şi a minerului Cătălin Cenuşă, care au lucrat cu regizorul la filmul său precedent, Planeta Petrila.
Sau, poate, toate împreună. Însă un lucru e clar: nimic din toate astea nu ar fi fost posibil dacă Andrei nu era acolo, dacă Paula şi Ana Sofia nu erau acolo, dacă Astra Film Festival, echipa filmului sau noi, spectatorii, nu am fi fost acolo. Orice s-ar întâmpla, depinde de noi să facem lucrurile să meargă.
Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..