Toate aceste cuvinte vin să pregătească prudența cu care am urmărit spectacolul Naționalului clujean, Audiția, pe textul lui Alexandr Galin și în regia lui Ionuț Caras. O prudență activată, ca de atâtea ori, văzând creații culturale ce caută să ilustreze un timp ciudat, al cărui martor am fost. Prin translație, ca spectator, am simțit o alertă de soiul acesta. Pe undeva, exact de la reflectarea unei realități trăite putem medita la gradul de aproximare a unor epoci cu adevărat îndepărtate de timpul nostru. Așa cum, pe de altă parte, atâtea creații culturale venite din trecut se racordează perfect la receptarea clipei prezente. Poate că imaginația receptorului intervine mai lesne în acele cazuri. Precedenta propunere regizorală a lui Ionuț Caras, Cartoforii, mi-a dat sentimentul limpede al naturaleței împărtășirii aceluiași cadru de poveste. Dar asta este realitatea trăită, ne face pe noi toți, martorii ei, să venim cu percepții pe alocuri diferite, pe alocuri comune. Mă bucur că Ionuț Caras, pe care-l prețuiesc în egală măsură ca actor și ca regizor, a ținut să discute cu dramaturgul, mai ales în nefericitul context al izbucnirii războiului ruso-ucrainean.
Alexandr Galin, care împlinește 75 de ani pe 10 octombrie 2022, a răspuns întrebărilor, adăugând un strop de cunoaștere a lumii sale. Așa cum, pentru mine, a fost interesant să văd clădirea Teatrului Et Cetera, din Moscova, unde piesa Concurs (titlul original) a avut premiera absolută în 27 aprilie 1999. Un dramaturg despre al cărui tată, care se numea Purer, aflu, surprins, că era din Basarabia, numele Galin fiind o alegere datorată dragostei pentru Galina, colega de studenție, cu care s-a căsătorit. Afirmat de la bun început pentru piesele sale, a fost jucat pe scară largă, a putut să facă filme. "Eu scriam comedii, dar imboldul pentru acest lucru îl constituia drama care se desfășura în societatea noastră." Ei bine, sentimentul meu este că montarea clujeană complementează: se oferă o dramă care, în fibra ei, se revendică a fi comedie. Comedia umană. Textul, tradus de Liudmila Szekely Anton, este adaptat lumii noastre, sună bine dincolo de epocă.
În acest timp al nostru, unul al re-evaluărilor și al unei re-moralizări (și) prin artă, spectacolul se duce spre gravitatea unei construcții ample, menite să sugereze și o explicație politică -despre evoluția Rusiei - dar și una socială, aceasta din urmă universală, - despre inegalitatea dintre bărbați și femei. Poate de aici o tensiune care face ca mai tot timpul să se rostească replici pe un ton ridicat, cu încordare. Se spun vorbe mari, se clamează 'adevăruri', se duce o 'bătălie'. O seamă de elemente, de la pufoaica Variei și până la intrigă, m-au dus cu gândul la teatrul contemporan dinainte de '89, cel care se supunea rigorilor ideologice dar și cocheta cu viața reală. O dozare acceptat-negociată de realism, fantezie și happy-end.
Ionuț Caras, care plănuise acest spectacol din 2021, nu poate să ignore schimbarea majoră adusă de războiul declanșat de dictatorul rus la începutul lui 2022. Drept care caută un racord și-l găsește în sincronizarea timpului în care se petrece acțiunea piesei cu apariția pe scena politică a dictatorului de azi. Cumva, o ilustrare a sintagmei despre somnul rațiunii. Explicit, plasează în decor, în holul cinematografului Kosmos, trei tablouri de lideri politici: Gorbaciov, Elțîn și cel doar sugerat, un necunoscut malefic. Mai mult, una dintre cele două tinere intervine grafic pe aceste tablouri, un semn al felului în care noua generație judecă figurile care au diriguit lumea de până în prezentul poveștii. E dincolo de adevăr, doar percepția unui personaj, din propria lui dramă. În plus, reprezentația este deschisă de o introducere ca o declarație de atitudine. "Mă numesc Albert, am 45 de ani, sunt jurnalist. [...] De trei săptămâni sunt pe drumuri. Am fugit din Rusia, - cenzura -, și aștept să fie aprobată cererea de azil. Am fugit mulți. [...] Nu e prima dată când rușii pleacă pe capete din țara lor. [...] Atunci se fugea de foame, acum se fuge de frică. Dar tot o fugă e."
Radu Dogaru e într-un rol cheie, de pendul, și, aparent, dă tonul tensionării spectacolului. Dacă ipostaza 2022 este firească - cu toate că este perceptibilă tinerețea lui, totuși, chipul compoziției rămâne o provocare pentru viitorul în care va împlini 45 de ani. Pentru restul piesei, vârsta ar fi putut să-i impună o mai relaxată imagine, chiar dacă în repetate rânduri este exasperat de incontrolabilitatea lucrurilor. Mai ales cunoscând rafinamentul umorului său de expresie. Ce bine se distinge clipa în care zâmbește, discret, atunci când, acceptând paharul cu vodcă, vede bucuria celor cărora le-a vestit că pot intra la audiția pentru Singapore.
Mai pregnantă, în povestea asta, îmi pare naivitatea lumii noastre închise de Cortina de Fier. Chiar dacă multe lucruri circulau underground, chiar dacă păream informați, inevitabil spoream strălucirea lumii libere, o idealizam. De aceea am fost contrariați de tot felul de experiențe cu gust amar, care s-au succedat când am ajuns și noi liberi. Așa apar și femininele care au luat un anunț pentru Singapore ca pe o șansă unică. Nici chiar Liza și Katia, care, deși abia au devenit majore, se prostituează în orașul mătușii lor, nu pot percepe contextul real al angajamentului pe care vor să și-l asume - cel mai lucid este, cum se întâmplă, cel cu comportamentul social nu tocmai ireproșabil, Viktor (Vitea) Puhov, soțul Olgăi.
Dramaturgul a construit două acte dar, practic, spectacolul este un triptic piramidal. Prima parte oferă cadrul generos pentru descrierea contextului unui concurs care, ca în atâtea alte piese, decurge din hazardul care produce o mică schimbare - Efectul Noaptea Furtunoasă, cu numărul de la poartă atârnat într-un cui (e drept, nu orice număr!) - după cum își varsă năduful, în final, Albert: anunțul din ziarul local a omis mențiunea privind vârsta candidatelor și statutul marital. Local, adică în Kursk. Pe undeva e un strop de mirare, dacă ne uităm la anvergura acestui oraș, cultural, universitar, cu o centrală nucleară la doi pași.
Personajul Nina ("profesoară de estetică la școala profesională de confecții și tricotaje"), cu un profil psihic care induce o dublă reacție: amuzament și, simultan, întristare, vizavi de lungile tirade patetice, de inocențe și de-a dreptul crize, acoperă segmentul intelectualității tinere care nu se regăsește în nebuloasa nesfârșitei restructurări a societății ruse. Sânziana Tarța este, fără dubiu, ceea ce s-a dorit de la acest personaj, doar, poate, cu unele amplificări -teoretic posibile - care fac din Nina un personaj excentric. Chiar și când se bate cu palmele pe fund pare ciudat față de ansamblul comportamental. Joacă bine inocența, de la pledoaria de școlăriță conștiincioasă, despre ikebana, până la momentul ei artistic, în fața japonezului. Dansul șarpelui mi-a amintit de secvența hipnotică din animația Cartea junglei.
Ea este cea care rostește câteva replici care depășesc contextul punctual. Pe fond, reproducând motivarea celor care au concediat-o, la reducerea posturilor, confirmă ceea ce nu poate rămâne un subiect închis: "vremea lomonosovilor a luat sfârșit".
Aparent în opoziție, personajul Tamara are șansa unui număr redus de replici, în iureșul ofensiv al scenei. Adriana Băilescu dă consistență nu doar prin stilul 'păpădie' al coafurii, ci chiar prin tăcerile cu care urmărește toate câte se întâmplă. Se simte că Tamara e cu sufletul la gură în nădejdea unei salvări. Eu încă mă gândesc la papucii de pâslă în care apare, papuci de casă, de interior. De nu cumva dramaturgul a avut în vedere o alternativă pentru sandale, un model foarte ieftin care să fi fost la mare căutare în anii aceia de tranziție. Altfel, desigur, schimbul de replici despre încălțările pentru drumul la groapă sunt tulburătoare, dincolo de vreo judecată. Așa cum cântecul ei, într-o rostire sacadată, în care simți încleștarea, aduce poezie chiar în ciuda versurilor școlărești.
"Nu mă căuta!, nu mă căuta!
Am plecat de mult, nu mai sunt a ta
[...]
Timpul ninge și sunt ploi
Ce s-a întâmplat cu noi?!"
E, aceasta din urmă, o întrebare pe care o are în vedere și Nina, dar și soțul ei. Cum Tamara intră în scenă cu sacoșa uriașă în care își duce acordeonul, am așteptat până în ultima clipă să asistăm la echivalarea regulii puștii cehoviene. E drept, era acordeonul soțului, dar și acesta, la final, rămâne tăcut, cu instrumentul în brațe, inert. E, poate, o metaforă pentru stingerea unei lumi. Un detaliu care, bănuiesc, scapă publicului românesc, este al semnificației de a fi rămas cu același patronim ca soțul, fără acel sufix 'a' pe care-l capătă soțiile. Reținem doar explicația cauzei: dorința soacrei (că soțul nu iese din vorba mamei, vom vedea ulterior). Pe de altă parte, publicul clujean are, desigur, de savurat rostirea Tamarei, cum că o cheamă Bok.
Tripleta feminină a 'evadatelor' dintr-o căsnicie în criză prelungită este completată de Olga, care nu este nici intelectuală, nici muncitoare, este, după cum vedem de la prima ei apariție, bogată. Poate tocmai de asta surprinde soluția cu ciorapii rupți. Totuși... Angelica Nicoară face un rol care mizează, corect, pe comic. Are câteva cadre bine valorificate, precum la apariția în fața soților recalcitranți, cu tot jocul de a le cere să se ridice în picioare în fața unei femei. Citește Vogue, nu broșura de la supermarket, ca Tamara, execută câțiva pași de balet (e amuzant gestul de mirare al Tamarei, văzând că Varia numește Lacul lebedelor, pentru a o întreba, mai apoi, la ce spectacol a trecut). Inspirată propunerea de a-și construi momentul artistic cu un joagăr, într-o subtilă asociere cu flexibilitatea și luciul, cu sunetul ce dă frisoane.
Contradictorie perspectiva care se țese mereu asupra acestei piese. Iar cele mai tinere competitoare pentru Singapore o ilustrează discret. Ele sunt sincrone cu formele libertății timpului pe care-l trăiesc, sunt dezinvolte și își cer drepturile, chiar dacă, totuși, nu aduc cea mai frumoasă viață. Ele nu au probleme cu iluzia, sunt de timpuriu confruntate cu chipurile fruste ale lumii pline de asperități. Katia (Diana Buluga) și Liza (Diana Ioana Licu) fac din personajele lor două ipostaze pastelate - este o idealizare estetică potrivită. Cele două Diane (actrițele) au mai jucat sub bagheta lui Ionuț Caras, aici sunt bine angrenate și marchează adesea replicile colegelor. Katia e cea care intervine grafic pe afișele președinților, un graffiti în spiritul de frondă al epocii. Ea este cea care deschide, puțin, 'jurnalul' experienței de viață, intrigându-și mama. Și cu umor, deplângând faptul că nu doar artiștii nu mai sunt, la timpul acțiunii, cu vreun standard social, dar nici fizicienii. Katia și Liza sunt percepute mai ales împreună, surorile făcând un corp comun, nu doar prin compatibilitatea de racord cu timpul, ci și prin nevoia de a face față provocărilor. Plecând de acasă de timpuriu, au și dragoste protectoare față de mamă, dar și tăios spirit critic, nu doar reproșându-i banii primiți pentru preluarea lor de către mătușă, dar și interzicându-i vreun amestec, cu atât mai puțin moralizator, în viața pe care și-o construiesc singure. Regizorul alege ca prestația lor în vederea audiției să fie pe muzica (Death No More) unui grup semnificativ pentru arta tânără din Rusia, IC3PEAK, una plasată constant în postura de a riposta la semnele dictatoriale ori la mentalități care nu doar că se lasă greu duse, dar mai și caută să se întroneze.
Ca un dramaturg versat, Alexandr Galin, care a scris piesa pornind de la informația despre o audiție reală de acest gen, o aduce în scenă și pe mama fetelor, un personaj care surprinde prin apariție și ajunge să schimbe totul prin felul în care influențează tot ce se întâmplă în poveste. Desigur că un asemenea rol se asociază fericit cu o actrița precum Irina Wintze, care polarizează câmpul magnetic din scenă și din sală, indiferent ce joacă. Rolul Varvarei (Variei) Volovka este și după un tipic mai vechi, este și cu un standard clasic. Costumul e un handicap. A profesat munca de geolog, dar cu un anumit statut intelectual. Suntem la trecerea dintr-un mileniu în altul, e mai puțin credibilă pufoaica acompaniată de niște pantaloni ce par mai degrabă a veni din Gulag. Pentru ca în a doua jumătate să apară cu fustița Katiei peste acei pantaloni. Replicile sunt, uneori, din anii de comunism. Dar forța actriței dă farmec și susține filonul spiritual. Își asumă o anume umilitate pentru a putea să-și atingă scopul, bun, pe fond. Își susține, ca orice mamă, puii, dar observă cu acuitate ce se întâmplă în jur și intervine mereu pentru aplanarea conflictelor. Sunt reminiscențe din cultura sovietică ("șoimii noștri să vină să ne apere de ocupantul japonez", "o mișcare artistică de amatori" - în legătură cu selecția pentru Singapore), sunt atitudini de om simplu, hâtru. De unde și dotarea cu sticle de vodcă, remediul cel mai sigur pentru orice încurcătură. Drept care Katia improvizează o firmă: "La Vodkova". Iar spiritul ei întreprinzător, într-o lume nu grozav de amabilă, o face remarcată în ochii cui știe să privească, îi oferă oportunitatea unei munci plătite (la întrebarea dacă s-ar descurca să gestioneze un bar, răspunde: "păi eu am făcut postliceala tehnică"). Știe să spună fiecăruia ce vrea acela să audă. A văzut multe, înțelege cum este omul în realitatea vieții lui (este amuzantă explicația ei despre mirosul bărbatului).
Tot din meșteșug dramaturgic, ajunge în postura de a susține propriul ei moment artistic, dacă tot au vorbit despre talente. Cântecul geologilor, din anii sovietici, aduce, dincolo de imaginile propagandistice în ritm de marș, emoția simplă a omului în fața naturii.
"Am plecat în taigaua geroasă
Drumul alb și bătut l-am lăsat
Născocim drumuri noi
Și pădurea ne e casă
Când dormim sub cerul curat.
Răsună voios pământul
Și ecoul în văile seci
Noi, geologii, da, geologii, nu suntem singuri sub stelele reci"
Vocea Irinei Wintze are o grație ce transfigurează auditoriul. Katia și Liza o urmăresc fascinate. Este o parte din chipul necunoscut al mamei. Varia este îngerul păzitor al personajelor. Ea a fost desemnată de dramaturg să stingă lumina în cinematograful Kosmos, spre a le proteja pe suratele ei, când bărbații lor, aprinși precum Ahile, au dat buzna. Irina Wintze este îngerul păzitor al trupei clujene și Radu Dogaru va purta amintirea gestului de tandrețe al Variei (nu doar când îl întreabă, conform unei glume de azi, "și al cui ești tu din Moscova?").
Partea a doua a spectacolului e menită să ofere cuvântul 'apărării'. Cei trei soți își expun propria versiune. Interesantă este percepția deciziei japonezilor de a le cere concurentelor o dovadă a consimțământului soților. Este asta o condiționare incorectă? Este o firească prevedere pentru protejarea armoniei de cuplu? Altfel, cei trei soți sunt trei caractere complet diferite, dovedindu-se, paradoxal, perechi în limitele largi ale gradelor de potrivire cu soțiile lor. Matei Rotaru este Boris, soțul Ninei, perfect adaptat tipologiei acesteia. Da, Nina îl apreciază, nu uită să amintească de cele trei diplome ale lui. Sunt doi intelectuali care se consumă în principal pe noțiuni abstracte. E un pic strident sughițul de la intrarea în scenă, poate și unele dintre izbucniri sunt exagerate. Intelectualul care se hrănește cu filosofie și nu înțelege trivialitățile cotidiene este un pic caricaturizat. Pudic și ipohondru, fragil și prea moale pentru Nina, trăiește într-o lume a ideilor. De aceea îmi pare de neînțeles gestul de a-și da pantalonii jos, rămânând în izmene, când aruncă și el o întrebare grea: "cine poate să-mi spună cine suntem noi?". Perorațiile lui amintesc de Cațavencu și Farfuridi, cu gesturi demagogice. "Dacă omul vrea să fie umilit, nimeni n-are dreptul să-l împiedice, că de-aia e liber". Altfel, spune bancuri politice. Portretele președinților sunt date jos de la locurile lor, ajung între personaje. Pe peretele pe care a fost Gorbaciov, acum e un afiș de film. Dar, despre asta, mai târziu.
Vasilii (Vasea) este un muncitor dintr-o fabrică, unul care a cunoscut, treptat, toate restrângerile economice. Miron Maxim este foarte bine în rol, are acea abrazivitate dată de munca fizică, are tăcerile încruntate, își ascunde sensibilitatea. Cred că este un exces nefondat gestul de a scuipa pe jos, ori scuturatul nasului și ștersul pe plușul unei draperii. Toată nervozitatea personajului este mai mult în expresie decât în gest, ridică brațul cu un ciocan (poate fi o metaforă șablon), la un moment dat, dar deja caracterul său e vădit, nu mai poate provoca spaimă. E amuzant că nu-l lasă pe Boris să vomite pe aceeași podea pe care el a scuipat.
Cel mai reușit personaj este Viktor (Vitea) Puhov, soțul Olgăi, așa cum este interpretat de Radu Lărgeanu. Echilibrat, fără crispări și tensiuni, cu privirea inteligentă urmărind evoluțiile celorlalte personaje, cu zâmbet adecvat ipostazei. Simplitatea jocului său este cuceritoare. Face din personaj omul providențial. Este precum lucidul care aterizează într-o isterie. De la întrebarea simplă "la ce se uită japonezii" și până la propunerea către Boris și Vasili să-i ducă la o petrecere privată, depășind zbuciumul care-i dă peste cap. De la gestul cu care întinde cartea de vizită (căreia Varia îi adulmecă parfumul) până la decizia simplă de a oferi un trusou elegant Tamarei. Este și el idealizat? Da. Dar necesar. Umorul se așază mai bine. Chiar dacă e mai subțire, după toată încordarea e terapeutic.
"Varia: Nu știu ce e moratoriu. Știu sanatoriu, crematoriu, unde ne trimitea sindicatul.
Puhov: E atunci când amâni bătaia pe mai târziu"
Este amuzant și gestul lui, exasperat de valul isteric, de a scoate pistolul (e om de afaceri, ba chiar deputat, și, într-o țară plină de rackeți, după cum zice Liza, e inevitabil să aibă așa ceva), aducând pacea. Mai mult, în scena imediat următoare, la o tentativă de reînviere a isteriei, amenință cu cealaltă mână, în care ține telefonul. Unde mai pui și roșul sacoului său, chiar este pata de culoare ce readuce spectacolul pe nivelul liniștit al reflecției. Glumind, putem spune că el spală rușinea masculinității istorice rusești, ba chiar europene, după discursul Ninei. Și îl înfruntă pe 'japonez'. Un personaj menit mai degrabă să confirme că totul e real, să permită exprimarea talentelor. Salomeea Rusu, proaspăt absolventă, la rândul ei lucrând deja cu Ionuț Caras, lasă personajului o undă de feminitate și, altfel, are delicatețea subsumată culturii japoneze.
Virtual, am decupat o a treia parte a spectacolului, aceea în care se văd mai bine cuplurile. Una în care pregnantă devine adevărata temă, aceea a conviețuirii în doi, a formelor pe care le ia dragostea, atâta câtă este, ale încercărilor la care este ea supusă. Dacă Puhov trece pragmatic de la confesiunea că Olga l-a tratat cu superioritate, prin enunțarea respectului pe care-l are față de partenera sa de afaceri, la fireasca împăcare (este de urmărit cum o sprijină, cum o așază pe scaun), ceilalți doi trec printr-un proces de frământări. Vasia, după evocarea gesturilor simple, dar cerând un efort suplimentar de durată, prin care a căutat să-i facă pe plac Tamarei, recunoaște că a devenit o victimă a intruziunii mamei sale în viața lor de cuplu ("și i-am zis lu' maică-mea: nu pot fi două muieri stăpâne în casă"). Și este impresionat de disperarea Tamarei. Întrebarea ei, despre încălțările pentru groapă, îl descumpănește, dincolo de explicația lui rațională. Între cei doi este împăcare mai degrabă mută, prin dialogul gesturilor: împietrirea lui, prăbușirea ei. Nu e cu adevărat un happy-end, dar e o șansă de reașezare a sentimentelor și gesturilor.
Artificiile sunt în relația dintre Nina și Boris. Jocul de ping-pong privind libertatea de alegere, pe care și-o oferă unul altuia, capătă accente tragi-comice. Interesantă este dorința Ninei, chiar dacă, în furia momentului o duce, comic, atrăgând instant priviri reprobatoare, spre totalitarismul masculin - din inevitabila reacție a propriei stări.
"Boris: Nina, îți propun să te întorci acasă.
Nina: Voi medita la propunerea ta"
Cuplul lor, dincolo de excese, caută să teoretizeze soluția unei vieți mai bune. De când începe al doilea act, în decorul imaginat de Zsófia Gábor, unul nu doar funcțional, dar cu valențe estetice, m-a obsedat afișul de film care a înlocuit posterul cu Gorbaciov. Firesc într-un cinematograf, chiar dacă decăzut din drepturi - o realitate tristă cu care se confruntă, încă, și România -, afișe realist realizate, cu toate reperele obișnuite. Titlul, АННА ЦАРЕ МИМА, greu de deslușit de la distanță, m-a dus cu gândul la Karenina, desigur, mai ales că imaginea era a unui cuplu, identificat, într-un târziu, chiar prin Sânziana Tarța și Matei Rotaru. Acea decupare de după numele Anna m-a făcut să mă joc și cu titlul celebrului volum dedicat lui Ștefan Iordache, Regele scamator. Spre final, mai apar și alte afișe, tot cu actorii din reprezentație, plasați în alte filme celebre, chiar dacă m-a intrigat titlul ales pentru cuplul Adriana Băilescu - Miron Maxim.
O amprentă a lui Ionuț Caras, cel care la Cartoforii a plasat faimosul nas gogolian într-un decor de asemenea rod al colaborării cu Zsófia Gábor (de remarcat unitatea echipei clujene). De la aceste afișe, în contextul confesiunilor încrucișate, a unei tot mai limpezi înfățișări a personajelor, dincolo de obsesiva raportare la năravurile de gen, m-am întors la Bădăranii lui Goldoni. Și nu la sensul care o mai fi azi, nici la cel pe care-l percep, cu aproximație, din cuvintele mamei, în copilărie, ci la acela pe care îl induce termenul original, din limba venetă: I Rusteghi. Unde prin rustego se înțelege, după înseși vorbele autorului, un om aspru, necizelat. E drept, inamic al civilizației, al conversației. Poate că, într-o formă sau alta, bărbați sau femei, suntem vulnerabili la un asemenea virus, în condiții nu dintre cele mai agreabile, în care ne plasează destinul. Drept care, însemnarea mea ar sta și ea, precum afișele din Kosmos, sub semnul unui asemenea titlu.
(foto: Nicu Cherciu)