Poem cinematografic despre frumusețea lumii efemere - Akeji, le souffle de la montagne la Alpin Film Festival, 2022

Aburii care se ridică ușor de pe crestele munților, contopindu-se cu norii, florile de cireș sălbatic plutind în apa unui izvor de munte, spicele coapte de orez unduindu-se în vânt înaintea furtunii, o ceașcă de ceai răsucită încet de mâini cu poveste, dansul pensulei pe o bucată de pânză sunt câteva imagini simple, dar cu mare forță expresivă, care vorbesc despre lumea în care nimic nu durează, în care nu există nici început, nici sfârșit, totul fiind într-o continuă transformare. A vedea un film construit din asemenea imagini, cu o coloană sonoră în care intervenția ploii, a vântului sau a păsărilor este întreruptă doar de sunetele instrumentelor tradiționale japoneze și, rarisim, de vocea umană, este aproape o experiență inițiatică.

Proiectat în a treia seară la Alpin Film Festival, care se desfășoară la Brașov între 6 și 11 septembrie 2022, Akeji - Le souffle de la montagne (Franța, 2018, r. Mélanie Schaan, Corentin Leconte) nu este un film documentar, ci, așa cum spunea unul dintre organizatori înaintea proiecției, o poezie de film, ce se construiește în jurul relației dintre om și natură, așa cum au înțeles-o și au trăit-o Akeji Sumiyoshi, renumit pictor japonez, și Asako, soția sa. Premiat cu Gențiana de Argint la Festivalul de Film din Trento (2022), pentru valoarea sa tehnică și artistică, filmul spune povestea ultimului an din viața unui artist cunoscut în lumea întreagă.


Akeji, personajul principal al filmului, este un înțelept, în toată profunzimea pe care o presupune acest termen. Maestru caligraf, maestru în arte marțiale și inițiat în ceremonia ceaiului, descendent al unei familii de samurai, protagonistul se apropie de lume în nenumărate feluri, punându-și sinele permanent în acord cu ritmul naturii, măsurat, la scară cosmică, prin succesiunea anotimpurilor și prin trecerea de la noapte la zi, iar, la scară umană, prin evenimentele cotidiene - aprinderea focului, drumul prin pădure până la templul din apropiere, pictarea unei pânze, luarea mesei sau savurarea ceaiului alături de soția sa. Într-un univers ce se schimbă permanent, a trăi sub spectrul finitudinii nu este, pentru un personaj ca Akeji, ajuns la senectute, nici zbatere agonizantă, nici supralicitare a bucuriei pe care i-o dă clipa, ci un prilej de a privi atent și curios în jur și de a înțelege că este parte a vieții, egală cu toate celelalte componente ale ei, de la pietre, la păsări, de la frunzele de arțar, la nori. Camera de filmat îl urmărește de la mică distanță, totuși cu infinită discreție și delicatețe, de-a lungul zilelor care se scurg lent, asemenea mișcărilor soției sale, tot mai slăbite de boală. Toate gesturile protagoniștilor, de la cele mai simple, cum sunt aprinsul focului sau strângerea veselei, la cele mai complexe, precum prepararea ceaiului, scrisul sau pictatul pe pânză, poartă încărcătura acțiunilor exemplare, pe care le performează niște oameni a căror existență este străbătută de același suflu ce animă întreaga natură.

Proiectat pe un fundal dominat de imaginea muntelui ce are în fiecare moment altă înfățișare, filmul mizează mult pe imaginile senzoriale. Jocurile pe care le face lumina pe trunchiurile arborilor din pădure, detaliile din interiorul cabanei în care locuiesc Akeji și Asako, felul în care Akeji ține pensula când pictează sau chipul ori mâinile lui Asako, toate acestea sunt la fel de expresive și ai vrea parcă să faci câte un stop cadru în timpul proiecției, ca să te poți bucura, pe îndelete, de frumusețea fiecărui moment. Aceeași senzație o ai și privind verdele crud și intens al plantației de orez, poteca din pădure ce duce spre un templu șintoist, poarta Torii de la capătul unei cărări sau mulțimea de statuete mici, din piatră îmbrăcată cu mușchi, întruchipându-i pe discipolii lui Buddha, ce se află în curtea templului Otagi Nenbutsu din Kyoto. Toate aceste detalii aparținând lumii reale se reorganizează și sunt reinterpretate estetic și filosofic, prin versurile pe care le caligrafiază Akeji și prin picturile sale. Între natură și reprezentarea ei artistică nu există nicio ruptură, ele trec firesc și fluid una într-alta, câtă vreme culorile pe care le folosește Akeji sunt extrase din plante sau din exuviile insectelor, mișcările mâinii care conduce pensula se armonizează cu suflul ce traversează întreagul cosmos, iar apa izvorului în care artistul își spală pânzele ajută culorile să se combine și să se limpezească.

Sub raport auditiv, poemul cinematografic este la fel de bogat, prin multitudinea sunetelor pe care le captează din natură, în fiecare moment. Mai puternice sau mai stinse, ele dau profunzime cadrelor și te poartă în mijlocul pădurii în care locuiesc, de peste cinci decenii, Akeji și Asako. Există și sunete care devin emblemele personajelor, așa cum este felul în care râde Asako, învăluitor și candid, păstrând ceva din puritatea râsului unui copil. O singură dată este spartă armonia sonoră a filmului, iar asta se întâmplă când Asako este dusă la spital, cu ambulanța. Sunetului sirenei, intruziv și înspăimântător, i se opune liniștea din spital, iar apoi ambele se topesc în zgomotul valurilor ce se sparg de stânci, într-o secvență în care, odată depășită criza, Akeji și Asako se bucură de o plimbare de-a lungul țărmului și de o ceașcă de ceai. Acesta este și momentul în care Akeji vorbește cel mai mult din tot filmul, sublimându-și tristețea într-o poveste despre timpul care, în mod obiectiv, nu există. Istoria îl aduce în prim-plan pe un tânăr care ajunge în adâncurile mării la invitația unei țestoase, iar acolo privește fascinat dansul doradelor și al pisicilor de mare. Când revine pe uscat și deschide cutia pe care ființele acvatice i-o dăduseră, din ea iese un fum alb, care îi albește părul, transformând personajul într-un bătrân care își dă seama că au trecut trei sute de ani între momentul intrării și cel al ieșirii sale din mare. Nu e greu să înțelegi, când camera aproape mângâie părul nins al protagoniștilor, că timpul petrecut împreună se apropie de sfârșit, și că, indiferent dacă au petrecut clipe sau sute de ani împreună, emoția care îi leagă va dăinui. Plecarea lui Asako se petrece la începutul toamnei, iar când Akeji își ia sabia de samurai și performează un ritual în amintirea ei în mijlocul pădurii, de sub o boltă de crengi îl privește blând o căprioară, în expresia căreia aproape că poți zări ceva din zâmbetul cald al lui Asako. Zăpada se așterne curând, iar cabana nu mai este locuită decât de vântul care șuieră printr-un spațiu gol, și la propriu, și la figurat. În ultima imagine a filmului este însă un detaliu ce vorbește despre sfârșitul iernii, aducând în prim-plan o plantă ce se ivește de sub frunzișul uscat. Ea este însoțită de câteva cuvinte ce precizează faptul că filmul este dedicat memoriei lui Asako și Akeji, precum și micii flori de sakura, subliniind astfel ideea că filmul a evocat un spirit în care se regăsesc, deopotrivă, oamenii, florile, muntele.

Omului modern, obișnuit să privească natura ca pe un mediu exterior, de care s-a desprins și pe care îl urmărește ca pe un obiect al analizei sale, existența atât de simplă, de firească și de profund armonioasă a lui Akeji îi reamintește că nu este diferit cu nimic de tot ceea ce există în cosmos, iar suflul care face posibilă apariția piscurilor îi umple și lui, în fiecare clipă, toate fibrele ființei.

Poem despre impermanența lumii, despre frumusețea ei care se naște din revelația efemerității, dar și despre iubirea ce își schimbă înfățișarea, dar nu consistența, Akeji, Le souffle de la montagne este o experiență revelatoare pentru oricine a pornit pe drumul cunoașterii de sine văzute ca parte integrantă a cunoașterii lumii.

Nu putem opri vântul, nici curgerea apei, așa cum se spune, la un moment dat în film, dar ce bine că pelicula poate transmite măcar o parte din frumusețea și din forța lor, reamintindu-ne că fac permanent parte din alcătuirea noastră.
 
Notă ulterioară: Akeji - Le souffle de la montagne a intrat în palmaresul ediției 2022 a Alpin Film Festival, primind în cadrul Galei de închidere a festivalului Trofeul AFF pentru Cel mai bun film în competiția internațională.