Un loc despre care nu știam și despre care poate nu aș fi aflat niciodată dacă nu era Alpin Film Festival, 2022, este Yaquispamapa, cea mai izolată localitate din provincia Jujuy, în Anzi, undeva în nordul Argentinei. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi pe jos timp de 20 de ore, pe o cărare îngustă, ce urcă de la 3.000 la peste 4.000 de metri. Niciun drum care să poată fi străbătut cu un autovehicul nu leagă, deocamdată, Yaquispampa de localitatea vecină, aflată la aproximativ 80 de kilometri depărtare. A porni la călătorie în aceste condiții este o probă de rezistență fizică și psihică pentru oricine, dar pentru personajul principal al documentarului La pantalla andina / The Andean Screen (2021, r. Carmina Balaguer), Silvina Velásquez, profesoară și directoare a școlii din Yaquispampa, este infinit mai mult decât atât, este misiunea pe care înțelege că a primit-o în călătoria care este însăși viața ei. Iar misiunea aceasta înseamnă să ajungă la cei șase elevi ai ei, pe care să-i ajute să descopere lumea.
Filmul spune, în 50 de minute, o poveste cu o mulțime de sertare, deschise pe rând, cu grijă, de regizoarea-jurnalistă care își construiește documentarul în jurul întâlnirii dintre Silvina, cele câteva colege ale ei și copiii de la școală, cu echipa Cine Móvil Jujuy, care și-a propus să proiecteze filme în cele mai îndepărtate locuri din Argentina, pentru a aduce magia peliculei spre oameni care nici nu pot visa să ajungă vreodată la o proiecție.
Un prim palier al poveștii are în centrul său drumul spre Yaquispampa, cumplit de greu pentru cei care nu sunt obișnuiți cu urcușul, cu lipsa de oxigen și cu temperaturile mari în timpul zilei și scăzute noaptea, când începe călătoria. Fiecare pas trebuie făcut atent, pentru că pietrișul este alunecos chiar în absența ploii, iar prăpăstiile ce se cască într-o parte a drumului pot oricând deveni capcane mortale pentru cei neatenți. Însă cu un însoțitor precum Silvina, călătoria este una sigură, în ciuda dificultății, pentru că ea știe exact pe unde să meargă, când să se oprească, ce are de făcut dacă unul dintre membrii micuței expediții nu se simte bine. Atunci când lucrurile se precipită, un medic dă sfaturi prin telefon și criza este, din fericire, depășită.
Imaginile surprinse cu ajutorul camerei video și al unei drone sunt cu adevărat impresionante, construind, pe un fond muzical tipic zonei andine, dimensiunea deopotrivă reală și spirituală a documentarului. Văzând drumul ce urcă până spre nori și crestele înșirate parcă la nesfârșit în zare, înțelegi mai bine de ce oamenii locului văd încă natura ca pe o forță sacră. De altfel, drumul nu începe fără binecuvântarea zeiței Pachamama, Pământul-Mamă, căreia călătorii îi aduc ofrande înainte de a pleca. Pietrele, firele uscate de iarbă, vârfurile golașe sau văile adânci, toate au rostul lor pe cărarea ce, văzută de sus, pare a fi urmărită atent de un condor trimis de Pachamama însăși.
Privit dincolo de frumusețea și de pericolele pe care le pune în fața călătorilor, drumul spre Jujuy este, de fapt, o ocazie de a descoperi că înăuntrul tău există ceva care te face să nu renunți la ce ți-ai propus să faci, oricât de greu ți-ar fi. Silvina și cei pe care îi însoțește în călătorie înțeleg o dată în plus că parcurg acest traseu pentru bucuria de a dărui o parte din ceea ce le face sufletul să vibreze, fie că este vorba de dorința de a-i ajuta pe copii să descopere viața și să se descopere, fie că este vorba despre fascinația pentru film ca univers al posibilităților infinite de a înțelege lumea, cu toate câte sunt în ea. Odată ajunși în fața copiilor, dar și a unor adulți care nu au văzut niciodată un film, călătorii simt intens emoțiile pe care le văd reflectate pe chipurile spectatorilor, iar camera de filmat insistă pe expresiile tuturor celor care trăiesc această experiență ca pe un miracol. Zâmbetul larg și cald al Silvinei, uimirea copilului pe care îl ține în brațe în timpul proiecției și figura sa luminată, la propriu și la figurat, de imaginile din film sunt secvențe ce vorbesc despre rostul adânc al unei călătorii care face ca depărtarea să se transforme în apropiere, iar granițele culturale, sociale și temporale să cadă și să nu rămână, în locul lor, decât trăirea, potențată de prezența celorlalți, a unor momente cu adevărat magice.
O altă dimensiune importantă a filmului vorbește despre forța feminității, ilustrată de existența celor câteva profesoare care se despart de familiile lor pentru câteva săptămâni la rând, ca să devină însoțitorii unor copii într-una din cele mai frumoase călătorii din câte există, aceea a cunoașterii. Femeile care aleg să meargă la o școală dintr-o comunitate pe care o despart zeci de kilometri de primul sat locuit se confruntă nu numai cu forța naturii, ci și cu prejudecățile celor din jur. Un bărbat care lipsește mai mult timp de acasă pentru a merge la serviciu este privit cu înțelegere, în timp ce o femeie care face același lucru este privită cu suspiciune, remarcă una dintre profesoare, vorbind despre felul în care se reflectă în ochii celorlalți decizia ei de a fi departe de familie pentru o perioadă destul de lungă. Inexplicabilă pentru alții, decizia profesoarelor de la școala din Yaquispampa se hrănește cu bucuria din ochii copiilor a căror lume se mărește cu fiecare minut pe care îl petrec împreună, iar asta nu e puțin lucru. Deja bunică, Silvina mărturisește că o motivează și faptul că poate fi un model pentru fiica și pentru nepoata ei, care trebuie să înțeleagă că a avea o familie nu înseamnă a renunța să faci ceea ce te pasionează. Doar Dumnezeu o va putea opri din drum, spune Silvina, atunci când îi va slăbi puterile într-atât încât să nu mai poată urca spre elevii ei.
A trăi departe de lumea dezlănțuită nu este, așa cum se vede prin documentarul Carminei Balaguer, nici un ideal romantic, dar nici un coșmar, ci o formă de normalitate care presupune un grad mai mare de adaptabilitate și de rezistență în fața unor condiții naturale excepționale și, implicit, o privire mai atentă îndreptată spre realitatea care, privită dintr-un fotoliu de cinema, poate semăna foarte mult cu o ficțiune.
Povestea documentarului are o continuare dincolo de ecran. La începutul lui septembrie 2022, când filmul era proiectat la Brașov, protagoniștii săi, Silvina, colegele ei și elevii lor, alături de echipa de producție, se întâlneau cu spectatorii, în cadrul Festivalului Internațional de Film care se desfășura la San Salvador de Jujuy. Copiii din Yaquispampa erau pentru prima dată în viața lor într-o sală adevărată de cinema. Ne-am reîntâlnit și ne-am amintit traseul geografic și simbolic, interior și exterior, pe care l-a presupus filmarea acestei povești; pasiunea și tenacitatea, care ne-au ajutat să ajungem la final și care îi caracterizează și pe protagoniști, demonstrând că oricând se poate merge mai departe și se poate colabora cu lumea și societatea. Publicul a simțit toate acestea, pentru că a umplut două săli simultan și ne-a răsplătit cu ovații și aplauze. Mulțumim, suntem fericiți, este mesajul pe care l-au scris realizatorii filmului în 6 septembrie 2022, pe pagina oficială de Instagram, la_pantalla_andina.
Tot acolo, anunțau că în 22 septembrie 2022, adică azi, filmul va fi proiectat în piața centrală din Bansko (Bulgaria), în cadrul Festivalului de Film Montan. E lângă noi Yaquispampa, așadar, așteptând o altă întâlnire cu oameni cărora să le arate că departele se poate îmblânzi și transforma în aproape.