8 minute și 24 de secunde - O familie fericită la dráMA, 2022

Cineva a cronometrat. Era prima seară a celei de-a 13-a ediții a festivalul de teatru contemporan dráMA, 2022, Sala Studio de la Tomcsa Sándor era plină, spectatorii așteptau în tăcere, minutele treceau. La discuția cu publicul de după reprezentație, unul dintre ei a spus: "Au fost fix 8 minute și 24 de secunde de tăcere". "Mi-aș fi dorit să fie așa toata reprezentația: liniște", a reacționat altcineva. "Și eu m-am gândit la asta!", a completat o altă voce.

De-a lungul celor 504 secunde de tăcere, Alina Berzunțeanu și Istvan Teglas, așezați la o masă, se privesc. O vreme, nici nu clipesc. Apoi, le mai scapă mici gesturi. În fine, Istvan rostește. E un monolog scurt, cum vor fi toate până la final. Un monolog care închide în el un dialog, actorul jucând ambele roluri și introducând fiecare replică rostind numele personajului (El, El 1, Mama, Sora, Ea, Tatăl, Gabi, etc.). De la Istvan, preia Alina. Dialogurile din monologurile ei vorbesc despre o Ea și suita de pronume și substantive folosită de Istvan.

La început, cei doi rostesc replicile (cele mai multe, scurte și foarte scurte) ca și cum citesc piese de teatru dintr-o carte. De Ionesco, de pildă. Treptat, apar expresiile faciale. Unele stârnesc râsul. Apoi, vocea se modulează. Anumite cuvinte, fragmente de frază, rostite într-un anumit fel, pornesc plânsul. "O moarte și o viață trăită lângă ea".

Nu e chiar Ionesco. Deși aduce a. Dialogurile dintre El și Mama îmi sună familiar. Mama întreabă abundent, El răspunde monosilabic. Adesea, livrează un "Da" pe repeat orice ar întreba mama. Nu e chiar Ionesco. Sunt dialogurile mele cu mama mea. De aceea mi se par familiare. Nu e chiar Ionesco?

Alina Berzunțeanu și Istvan Teglas au scris, au regizat și joacă acest spectacol ca să fugă de câte o mare despărțire. Câte una de căciulă. Mă rog, de inimă.

Având atâtea de spus, spun puține. Esențe. Suficientele esențe în care ne recunoaștem toți. Cu cât se spune mai puțin, cu atât fiecare spectator se regăsește mai tare. Fiecare își adaugă propriile pronume și substantive. Și căciulă. Și inimă. La limită, fiecare ne regăsim pe deplin în tăcerea de la început. De aceea ne vizitează gândul că mai bine nu se vorbește niciodată.

La limită. Matematic concept, nu? Cam așa pare. Cam așa ne pare viața când e redusă la esențe. Un set de vorbe, de gesturi, de tăceri, ca un set de ecuații. Ca un set de minute și un altul de secunde.

Aproape de final, luăm cina, sorbim până la capăt vinul, ne ridicăm în picioare, facem o plecăciune și dispărem. Asta a fost tot.