Șarlatanul e regizat de Tom Dugdale și se bazează pe textul scris de omul de teatru american (care a avut, de-a lungul ultimului deceniu, numeroase colaborări cu teatre din România, cu precădere teatre de limbă maghiară, cu precădere Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și de Hatházi András. Balázs-Bécsi Eszter și Nagy Gellért au absolvit cursurile de licență ale Facultății de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj unde i-au fost studenți lui Hatházi András. Și sunt în prezent studenți la master la aceeași facultate, având același profesor.
Cumva, toate drumurile duc la Cluj. Și la Hatházi András. Și la meditația despre ce va să zică teatrul, prezentă atât în Șarlatanul, cât și în Gloria și decăderea lui K. Gedeon. Și la improvizație, la joaca actorului cu publicului, de fapt, nu doar joacă, ci chiar discuție cât se poate de serioasă și consistentă, prezentă de asemenea în ambele spectacole amintite.
Cumva, senzația e că, în Șarlatanul, e mult vorba și despre Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Personajul lui Hatházi András pleacă pe neașteptate undeva departe, cât mai departe, renunțând la catedră, la teatru, la viața în colectivitate. Hatházi András nu a renunțat nici la catedră, nici la viața în colectivitate, dar a plecat din, probabil, cea mai importantă trupă de teatru din România ultimilor mulți ani. Și apoi mai sunt și glumele dintr-una dintre scenele de final, când cei trei actori pomenesc prenumele unora dintre oamenii cheie ai teatrului clujean.
E greu de spus atât cine e șarlatanul, cine sunt fiecare dintre cei 3 de pe scenă și, în general, cine ce când și cum e în spectacol. La început, câtă vreme Eszter și Gellért sunt Nina și Konstantin din Pescărușul și András e profesorul (care, plictisit de (deja) manierismele din interpretarea lor, îi scoată din confortul universitar și îi duce în natură, lângă lac, într-o noapte cu lună plină, ca să fie pescărușul pescăruș și teatrul teatru), lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, dacă vreți, sub control.
Apoi, începe joaca. Dedublarea. Măștile. Iluzia. Poate că profesorul rămâne în cabana de lângă lac pentru ani și ani. Poate că Nina și Konstantin dispar pentru totdeauna sau doar pentru o vreme. Poate că timpul trece cu pas grăbit sau poate că totul nu durează mai mult de un ceas, cât o repetiție, într-o sală a unei de facultăți de teatru. Echivocul e potențat de universul plurivalent creat de decorurile și costumele semnate de Hatházi Rebeka, sunetele potrivite de Küsmödi Roland-László, luminile așezate de Constantin Tudoran și Both Levente.
Dugdale și Hatházi se joacă cu senzațiile și percepțiile noastre, chestionându-și propria muncă, propriul sens. Ce mai înseamnă azi teatrul? Există el doar pe scenă? Mai există el pe scenă (de pildă, pe cele ale Teatrului Maghiar de Stat din Cluj)? E el sinonim sau nu cu adevărul, cu realul, cu clipa, cu a trăi acum și aici cu tot ce are mai bun și mai rău, mai înalt și mai întunecat, mai puternic și mai fragil, fiecare om?
Nu e totul întrebare fără răspuns. Iată un fragment: "Aici stăm într-o bucătărie rece, în spatele lui Dumnezeu. Afară ninge, vântul urlă. Stăm în această lumină mohorâtă de după-amiază, la o masă mică, unul în fața celuilalt, și vorbim despre ceea ce simțim cu adevărat, despre ceea ce avem nevoie cu adevărat, iar în această conversație, în această mărturisire, există posibilitatea de a face bine, pentru că totul este atât de adevărat, atât de real! Este real. Ne poate învăța ceva - pe noi doi - și, în cele din urmă, pe oricine altcineva care ne privește în acest moment. Ăsta e teatru".
Simplitate. Esență. Întoarcere. Actul IV din Pescărușul tânjind spre Actul I. Și nu doar tânjind, ci făcând de-a dreptul pasul spre. Cu curaj și încredere. De mână cu proprii studenți. Pentru ei și pentru el. Pentru noi.