Aceasta ar fi povestea fătului, dar nouă ni se prezintă cea a mamei (cu cea a tatălui ca mic apendice), vădit diferită ca mize și accente emoționale. Așa se întâmplase și în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile - la fel de apreciat, de altfel: prestigiosului Palme d'or la Cannes în 2007 i-au corespuns acum un Leone d'oro la Veneția și un Nobel la Stockholm pentru autoarea romanului care a inspirat scenariul. Și acolo îngropăciunea fusese lipsită de glorie: printre gunoaie și resturi menajere, într-o ghenă de bloc. Dar "punerea în mormânt", la fel de dramatică ca tăierea cordonului ombilical deasupra apei însângerate a closetului, reușea, prin ritmul spasmodic al unei rătăciri crepusculare cu sufletul la gură, să ne concentreze prioritar atenția pe spaima ce însoțea un avort clandestin în România lui Ceaușescu. Acolo nu mai era vorba doar de riscul unor complicații medicale - de altfel, fosta gravidă la scurt timp ajungea bine mersi la restaurant, dacă nu chiar fericită, cel puțin ușurată -, ci, mai îngrijorător, de angrenajul infernal al unui (dublu) viol consimțit. Conta, desigur, și forța de sugestie a metaforei violului (consimțit): un întreg regim abuza fără scrupule de vulnerabilități sociale pe care le iscase în prealabil. Cu bunele intenții de a-și ajuta o prietenă la ananghie (în a cărei situație se întrevedea, potențial, și pe sine), studenta anilor '80 comuniști devenea victima unui domnu' Bebe paradigmatic, profitor și invaziv. Surata ei, cu un sfert de secol mai devreme, se luptase, în schimb, cu indiferența și retractilitatea unei societăți nu încă suficient de permisive.
Problema era, însă, aceeași: interdicția legală a avortului, penalizat deopotrivă în două contexte, dacă ne luăm după filme, nu atât de diferite. Atmosfera conturată, în ciuda diferenței de epocă și mai ales de meridian politic, e surprinzător de asemănătoare. Și în L'événement - în franceză termenul semnifică atât o întâmplare, cât și un sfârșit - ne întâlnim cu o vagă promiscuitate de cămin, cu angoasante perindări nocturne, cu asfixiante regăsiri familiale ori cu dosite odăi de "vraci". Substratul regizoral e, în ambele cazuri, vădit: între dreptul la avort și o tragică represiune tertium non datur. Filmul lui Mungiu avea, însă, o valoare adăugată: fenomenologia cedării morale, în raport cu care comunismul ori chiar avortul treceau în fundal. În varianta sa franțuzească, cadrul e așa-numita revoluție sexuală a anilor '60. De altfel, regizoarea apelează la un trompe-l'oeil: deși motivația exhibată pentru avort e cariera - cu pioasa mențiune că e vorba de profesorat, fundat pe o nobilă vocație pedagogică -, nu trebuie neglijate mizele sexuale. Protagonista - Anamaria Vartolomei îi conferă o ambivalentă împletire de inițiativă și suspiciune - nu doar are deja parteneri multipli, dar privește cu dispreț ipocrizia unei lumi care doar acumulează frustrări. Prietenul la care apelează pentru a-i mijloci un avort profită de prilej: deja însărcinată (cu altul), nu mai e niciun risc pentru un raport și cu el. Indiscutabil, fata vrea să-și încheie studiile - nu e o simplă studentă, ci o intello în devenire, dovadă cărțile "existențialiste", în format ieftin, pe care și le vinde pentru a scăpa de făt -, dar vrea, la fel de hotărâtă, să-și trăiască, fără restricții, viața sexuală. Iar dacă cu moralismul ambiant se poartă cu dezinvoltura celui ce-și arogă o anumită superioritate intelectuală, cu sarcina nedorită se izbește de o chinuitoare izolare. Ce-i drept, nu una absolută: urme de solidaritate o conduc, în cele din urmă, spre izbăvitoarea piață neagră a avorturilor.
De fapt, contextele istorice vizate au fost semnificativ diferite. Legalizarea avortului a fost printre primele fructe ale comunismului stăpânitor în Rusia, acum mai bine de un veac, fiind interzis de Stalin doar în pragul depopulării pe care urma s-o aducă Marea Teroare, iar ulterior, după pilda relansării sale de către sovietici, s-a extins și în țările europene intrate în zona lor de influență: în România a ajuns la îndemâna oricărei doritoare din 1957. Nicolae Ceaușescu, din motive de politică demografică, va reintroduce în 1966 o interdicție strictă, împotriva curentului. Franța, în schimb, pornise, odată cu propria revoluție din 1789, de la același argument invocat ulterior de "cel mai iubit fiu al poporului" din Carpați: patria are nevoie de brațe de muncă și de carne de tun - cu funestul corolar, la nevoie, al stârpirii biologice a dușmanilor, după modelul măcelului de femei fertile din contrarevoluționara Vendée. În practică, deja la începutul anilor '60 - când se petrece acțiunea filmului - dosarele judiciare nu prea mai priveau decât cazuri sfârșite cu moartea mamei, astfel încât și condamnările se răriseră semnificativ - știm aceasta și ca urmare a unor anchete desfășurate în epocă de o juristă care milita pentru depenalizarea avortului, Anne-Marie Dourlen-Rollier, care denunța (ca și filmul) riscurile medicale ale practicilor clandestine. Reforma penală va veni nu doar pe fondul unei progresive diminuări a influenței catolice - Franța era oricum mai secularizată decât, de pildă, Italia, care a mai așteptat două secole pentru a legifera divorțul -, ci și pe cel al unor noi paradigme morale, bazate prioritar pe fericire personală, ori al unor semnificative mutații sociale, în care femeile intrau masiv pe piața muncii.
L'événement reușește a fi, pe de altă parte, un remarcabil film de propagandă. Ingredientele sunt cele mereu la îndemână: selectivitatea perspectivei, emoționalismul moral, supradeterminarea simbolică, silogistica reductivă. Cum am menționat deja, avem de-a face doar cu perspectiva mamei - o mamă tipologică, de altfel, exasperată, ca atâtea altele, de năpasta unei poveri absurde. Fătul nu doar tace, reificat de un avort legal, ci e chiar demonizat ca o amenințare încăpățânată, de perfid parazit, la sănătatea mamei. Mamă ce nu-și consultă propria mama, astfel încât nu ni se oferă nici perspectiva celei din urmă - și ea e tipologică: fiică a epocii sale, a conceput-o pe protagonistă în detrimentul eventualelor studii, ceea ce doar aparent o face potențial solidară cu ea. Avem perspectiva câtorva bărbați, dar aceștia sunt amanți de ocazie - ca și tatăl copilului, simplu apendice biografic, fără curajul de a-și asuma un avort problematic (poate și din tradiționalul conformism "burghez", după cum sugerează filmul). Ori sunt medici, polarizați deontologic - deși și aici avem de-a face doar cu perspectiva medicului de familie, mai înțelegător (și aproape patern), și nu cu cea a specialistului, inevitabil mai distant și mai ferm.
Cu eroina nu putem fi decât empatici. E o studentă talentată, chiar și profesorii i-au remarcat vocația - cu atât mai mult cu cât e vorba de una atât de nobilă ca cea didactică, o șansă pentru atâția viitori elevi -, astfel încât o retragere ar fi mai mult decât un eșec, ar fi o ratare. Are, de asemenea, o personalitate intelectuală cu atât mai demnă de prețuit cu cât suntem în plină epocă de emancipare feminină, după atâta amar de vreme de privilegii masculine în privința reproducerii. Vânzarea forțată a cărților "existențialiste" e, în acest sens, dacă nu o umilință, cel puțin o vulnerabilizare socială. Cu atât mai mult cu cât nu avem de-a face cu o "mironosiță" care păstrează aparențele și copulează cât mai pe ascuns. Bărbații o plac, dar nu o prea sprijină la nevoie - tot solidaritatea feminină o mântuie: colege mai norocoase în escapadele lor amoroase, surate deja trecute prin trauma clandestinității, "moașe" mai temerare decât doctorii, "samarinence milostive" față de o muribundă într-un closet de cămin cu fătul spânzurat de placentă. Cu acest crescendo de emoții bine dozate, spectatorul nu poate decât să-i dea dreptate și să-i dorească grabnică recuperare și o viață plină de filozofie și chipeși pompieri.
Propaganda e cu precădere scenografie. Detalii presărate, într-o doară, de-a lungul poveștii, cu aparența reprezentativității și a necesității. O anumită carte cu titlu și autor la vedere, semn al unei anumite afilieri culturale (de prestigiu) - în acest caz, o remarcabilă confruntare cu "neantul" unei existențe fără sens predeterminat. O mamă resentimentară pentru cușca ei mic-burgheză de femeie fără studii mântuitoare. Un ginecolog orbit de prejudecățile sale ideologice. Un amant de familie mai bună, statut pentru care paternitatea e mai mereu o opțiune socială, nu o întâmplare. Toate acestea reprezintă nu doar un fundal, ci de-a dreptul un Weltanschauung în care noi, spectatorii, ne foim comozi.
La urma urmei, mesajul e destul de univoc: fără legalizarea avortului - o temă încă fierbinte prin lume - femeile își riscă cariera, viața și fericirea. Uităm, însă, că deciziile morale sunt dificile, deseori, tocmai fiindcă nu sunt menite să elimine suferința, regretul, renunțarea. Și că cel puțin o urmă de tragic le însoțește, peste tot, ca o umbră. În plus, opțiunile sunt departe de a fi atât de radicale: se pot face studii și carieră și cu prunci de țâță. Ce-i drept, fără un soț e mai greu. Eroina filmului, însă, numai un soț nu-și dorea - prioritatea sa era o viață sexuală bogată și cu destui bărbați. În astfel de condiții o sarcină nu poate fi decât o năpastă. Cariera în curs de ratare nu e decât un argument suplimentar pentru a smulge empatia spectatorilor care nu-i împărtășesc neapărat gustul pentru libertate (cu aromă existențialistă). Victimele au mereu dreptul la o lacrimă - chiar dacă identificarea celor de compătimit primii nu prea mai cade în sarcina conștiințelor morale, ci în cea a prolificelor industrii culturale.