iunie 2022
Festivalul TIFF 2022
L'événement (acest 432 franțuzesc) este, probabil, unul dintre cele mai dure filme pe care le-am văzut, despre perioada în care avortul era ilegal și despre cum e să te fi născut femeie într-o astfel de perioadă. Pentru că filmul mi-a rostogolit stomacul în sute de tumbe ale neputinței, acesta va fi un text mai personal, poate, decât altele.

Am douăzeci și cinci de ani și lumea se mișcă mult prea rapid pentru mine. Pot fi acuzată de multe ori de un soi de conservatorism inofensiv care derivă din educația pe care am primit-o și pe care, nicidecum, n-o reneg. Nu-mi place corectitudinea politică. Nu-mi place că în lupta pentru libertatea de exprimare, reinventăm o lume în care trebuie să te gândești de două ori înainte să vorbești. Nu sunt feministă. Castrez din fașă orice inițiativă misogină care m-ar putea ataca. Nici activistă nu sunt. Pur și simplu nu mă pricep să militez pentru ceva. Cred în bunul simț al oamenilor și dacă cineva, de orice gen, mi-l calcă în picioare, lovesc înapoi. Cred într-o lume în care susul e sus și josul jos, în care nu-mi doresc ca binele și răul să fie relative, o lume în care extremele, de orice fel, sunt greșite și n-au cum să dea naștere unei civilizații sănătoase.

Am terminat de curând de văzut serialul Euphoria. Nu știu cum de l-am început, dar știu că l-am terminat pentru că este definiția unei noi generații care vine din urmă (urma însemnând numai câțiva ani diferență între mine și ei, eu fiind născută în '97, ei în anii 2000), și care m-a speriat, într-un fel. Adolescența lor e multă și uneori multul devine nenecesar (în clasa a noua, cam când am început să simt pentru prima dată că mă paște pericolul unei devieri adolescentine, mi-am scris pe perete: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. 1 Corinteni 6:12)

Sexul, alcoolul, drogurile încetează să mai fie subiecte tabu pentru generația snowflakes. Cuvântul anxietate e recurent. Atacul de panică atacă din toate părțile. Social-media acaparează, frustrează și creează false standarde ale fericirii. De ce scriu toate acestea? Pentru că, la o trecere în revistă rapidă a ultimelor două secole, societatea modernă îmbuibată de prea mult, poate fi ușor explicabilă dacă facem un salt în anii - să spunem '50, fiindcă, în filmul L'événement acțiunea se petrece în 1958. Tot ce în secolul XXI devine extremă, e pentru că mai înainte a fost îngrădit în mod nenatural. Dacă azi feminismul este o trăsătură definitorie la majoritatea femeilor, e pentru că zeci, sute de ani, și-au înghițit tăcerea sub bocancul patriarhatului. Dacă astăzi cuvintele negru, nigga, țigan, jidan sunt interzise, e pentru că de-a lungul și de-a latul istoriei au suferit schingiuirea de-a fi altfel. Dacă există atâtea parade LGBTQ, e pentru că fraza să fie, dar la ei acasă, încă răsună mult prea pregnant, ș.a.m.d.

Filmul L'événement aduce în prim plan adolescența unei fete care rămâne însărcinată într-o epocă a ilegalității avortului, a patriarhatului mai sus menționat, a lipsei de comunicare, care duce la o schismă uriașă între generații: mamă-fiică. Cred că în momentul în care o femeie rămâne însărcinată, trăiește (pe lângă bucuria de-a fi parte dintr-un eveniment extraordinar), totuși, cea mai dezarmantă singurătate din viața ei: pentru că în oricâte feluri un bărbat și-ar exercita în viața ei prezența sau lipsa, la finalul zilei e ea și un pântec care se mișcă a viață și pe care niciun bărbat, nicio politică, nicio lege, nu poate să i-l ia sau să decidă în locul ei.


Nu pot să spun că e un film frumos, pentru că e prea dur ca să fie frumos. Pot să spun că Anamaria Vartolomei face un rol minunat și că trebuie să fii robot să nu empatizezi în fiecare secundă cu drama unui copil care se trezește într-o bună zi în poziția de-a da naștere unui altuia. Avortul, în ilegalitatea sa, devine o necesitate din cauza faptului că lipsa lui ar aduce eticheta de "mamă singură", "necăsătorită", "curvă" așadar exilarea mamei la o margine a lumii. Astăzi, o mamă care își crește copilul singură, e curajul pe două picioare. Atunci, acest lucru nu putea fi definit ca un act eroic.

Tocmai de aceea filmul este atât de puternic, pentru că trezește în spectator o dilemă sfâșietoare: pentru care viață netrăită îți e milă mai tare, a ei sau a fetusului căruia nu i se dă șansa să respire lumea? Procesul ilustrat al avortului e atât de explicit, încât (ca spectator) începe să doară fizic. Filmul devine sfâșietor prin faptul că zeci și sute de ani, moartea atâtor copii nenăscuți a dus la moartea atâtor femei rămase nemame. Și pe cât de dureroasă este moartea înainte de-a deveni viață, pe-atât de dureroase sunt două morți curmate prematur. După filmul văzut ieri, tristețea mea a auzit nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră. (N. Stănescu)


Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus