De data aceasta o figură este chiar spectacolul, o figură iconică a puterii omului de a reinterpreta tot ceea ce îi cade pe mâini, figură a iubirii, chiar a umanismului și a culturii pop, o îmbinare de slam poetry cu un text inactual care nu doar funcționează, ci ne oferă curiozitatea și înfiorarea unui context socio-politic care poate fi un pic prea similar cu ce vedem la Tv. De la Tofana și Sbilț, până la Castriș, Rudy și Crina, personajele ne înfățișează o lume atât apusă, cât și bizar de contemporană. O lume-pod între atunci și acum.
Suntem la început de un nou secol, XXI, iar vertijul istoric își menține cadența, ne arată, prin simplitatea și execuția teatrală, că universul social e același, doar că diferit. Aducerea la zi, comentariul de după spectacol, aici începe partea dificilă a marcării unui șantier, a delimitării unor avanposturi și a discuției care nu poate fi altfel decât liberă. Tocmai discuția, epicentrul unei conversații mai largi, este argumentul forte al demilitarizării prezentului nostru trăit, al refacerii cadrului în care ne vorbim problemele, în parametri legitimi și relevanți, fără acțiuni marțiale sau supra-legale. Legalitatea discursului public, prin proximitatea vecinilor din spectacol, este o subtemă și o nuanță a Patimei, care reușește să spună mai mult decât spune, la fiecare replică.
Violența moștenită genealogic, ilustrată prin personajele Tofanei și a vărului Sbilț, este cea asupra căreia ne putem apleca, nu doar prin gesturi iubitoare, ci prin fatidicul intervenției iubitoare, prin ricoșarea opțiunilor de pace înapoi către variantele beligerante prea bine cunoscute. A ne lupta pentru ceea ce ne aparține este o discuție mai amplă, a aparținerii, a granițelor și poate mai ales a diplomației, care se naște treptat între oameni. Acest fir de interpretare al spectacolului turdean ne aduce în atenție mobilitatea teatrală a momentului și forța modului de lucru regizoral (vezi articolul O Patimă a reînnoirii), printr-o iconicizare precisă a poveștii scrise de o peniță autohtonă, la începutul secolului XX. Fiecare dintre aceste amănunte sunt argumente ale unei posibile recalibrări a formelor prin care ne celebrăm producțiile teatrale, dar și a formulelor prin care le facem accesibile.
Ca un apel direct adresat spectatorilor, revenirea în sala de spectacole este punctul de concentrație al efortului de a ne construi oglinzi mai bune, prin care să revedem ce ni se întâmplă astăzi, ce probleme ne confruntă cu adevărat.
(foto: Marius Romilă)