Textul ca pretext scenic - Patima

Cam de multișor se poartă moda adaptărilor în teatre. Pionierii ei au intrat în lumea umbrelor, dar experimentele lor novatoare au devenit normă, lăsând drum liber tuturor epigonilor. Mai mari sau mai mici. Consacrați sau la început de carieră. Max Reinhardt, Konstantin Stanislavski, Jerzy Grotowski, Peter Brook au rămas mult în urmă.
 
 Noile generații de regizori își afirmă personalitatea creatoare pe spinarea clasicilor, inovând neîncetat, inspirat sau mai puțin inspirat. Astea sunt simple truisme. Lumea le cunoaște și s-a obișnuit cu ele. Practica adaptărilor nu mai e azi decât o banalitate ca oricare alta. Dar mi se pare că merg prea departe făcând legătura cu premergătorii amintiți, promotori ai curentului futurist. Încercările noastre de adaptare la modă sunt modeste.

În preajma aniversării celor 74 de ani de activitate a Teatrului Aureliu Manea din Turda, instituția a pregătit o seamă de evenimente speciale, printre care și prima premieră a stagiunii, spectacolul Patima regizat de Luana Hagiu după Mihail Sorbul. Nu-i vorbă, tânăra regizoare a mai regizat pe scena turdeană Anatomia unui cuplu deschis și O cameră. Amintesc că pe scena Teatrului Maria Filotti din Brăila Luana Hagiu a montat Inundația de Teodor Mazilu. Spectacole bine primite de public și apreciate de critica de specialitate. Incizia făcută de regizoare în textul lui Mihail Sorbul este un act de curaj. Piesa lui Mihail Sorbul Patima roșie, scrisă și definitivată în 1916 a fost puțin jucată, deși autorul, cumnat cu Liviu Rebreanu, se bucura de o anumită reputație literară în epocă, fiind introdus și în manualele școlare până prin anii '70 ai secolului trecut.

Curajul regizoarei este de a da un ștaif nou unui costum demodat. De fapt, Luana Hagiu și-a propus să dea "o nouă viață unei opere clasice din dramaturgia românească". Ea a mizat pe construcția caracterologică a personajelor și pe pasiunile lor general umane. Un tânăr cronicar dramatic afirmat mai târziu ca genial poet (Eminescu) spunea despre pasiunile omenești că vor fi mereu aceleași indiferent de conjuncturile de spațiu și timp în care sunt fixate. Învățând legea indeterminării temporale, regizoarea renunță la recrearea atmosferei interbelice (cu o singură excepție) în favoarea atemporalității. Astfel că actorii sunt îmbrăcați atât de ciudat încât să nu fie raportați la nicio perioadă istorică recognoscibilă. Cele două interprete ale Tofanei și Crinei au rochii lungi, din materiale lucitoare, strânse pe corp, cu decolteu adânc (Crina), bărbații poartă mantii largi și lungi peste costume de catifea. Costumație, desigur, atemporală. Acceptăm convenția că fetele sunt studente, că Tofana și vărul ei Sbilț provin dintr-o familie renumită, că bunicul lor a fost hingher, dar în fața spectatorului ele sunt doar două femei tinere cu sentimente și pasiuni.

Atâta lumină roșie proiectează LightMix pe panourile cu forme bizar reliefate, concepute de Eliza Labancz, încât mânuitoarea textului renunță la adjectivul din titlu, poate cu rezonanțe confortabile odinioară, din alt motiv, pentru diriguitorii comuniști. Inițial un simbol al cruzimii cu care bunicul hingher prindea cu sbilțul câinii pe care apoi îi omora cu patimă, roșul (deși luminile se schimbă) devine un simbol al pasiunii devoratoare în iubire. Foarte reușitele și înviorantele secvențe de dans pe muzică hispano selectată de Alexandru Condurat alternează cu scenele dialogate care conduc trama spre tensiunea finală. Lor li se adaugă scurte intervenții la microfon, informații despre piesă, despre uneltirile interpersonale sau oful inimii exprimat prin vocea Mariei Pandrea ce ne duce "la margine de București" prin secvențe decupate din cântece de pahar precum Mână birjar..., singurul incident cu trimitere la realitatea acțiunii.

Conceptul desuet azi, conform căruia într-o piesă de teatru trebuie să se întâmple ceva dramatic sau tragic, devine superfluu prin anularea crimei și a sinuciderii din final, vizualizate mai mult în joacă. Avertizarea tragismului posibil rămâne: vedeți ce se poate întâmpla când "jocul dragostei și al întâmplării" este dus prea departe? Cam așa rezolvă regizoarea, cu un gest candid, empatizând cu "patima" eroinei, conflictul din acest final deschis, asumat cu bunăvoință.

În Tofana, Mihail Sorbul a pus germenii emancipării de tip feminist, conturând o tipologie de femeie zburdalnică, în mare parte calină, sclavă a pasiunilor confuze, trăite sub semnul hazardului. Ingrid Neacșu răspunde în mare parte acestor cerințe, ea subliniază independența femeii sigure pe ea, dar temperamental nu se apropie suficient de mult de pasiunea eroinei. Mi-aș fi dorit-o mai pătimașă, mai jucăușă, mai zglobie. În rolul Crinei s-a mers pe dublă distribuție: Anka Markos și Maria Pandrea. Eu am văzut-o pe debutanta Maria Pandrea care a avut o prestație impecabilă de la prima până la ultima replică. Ea și-a coordonat bine mișcările cu modulațiile vocii, nemaifiind o fată simplă de la țară cu mult bun simț, cum a vrut-o autorul, ci o feminitate înmugurită, atinsă de primii fiori ai dragostei. Un debut care promite.
 
 Potrivit la înălțime cu Maria Pandrea, Alexandru Condurat în Sbilț, vărul Tofanei, aduce puțin cu aerul unui îndrăgostit de Crina, dar reușește momente comice bine dozate în pregătirile făcute pentru a-i cere mâna. Da, comicul e mai prezent pe scenă în interpretarea lui și în interacționarea cu ceilalți. George Sfetcu, un actor admirabil în alte spectacole, nu m-a convins că Rudy e un craidon pe cale de a se cuminți. El farmecă femeile prin simpla lui apariție pe scenă. Foarte corect în desenul schițat de Vali V. Popescu personajului Castriș, un tânăr de modă veche animat de principii morale.
 
 Toate personajele au însemne particularizante, sunt exagerat machiate, parțial vopsite pe față, cu coafura modificată precum Vali, pentru a fi sustrase din realitatea obiectivă a acțiunii. Ceea ce e chiar bine pentru o montare care se vrea din majoritatea punctelor de vedere o lectură originală, pe placul tinerilor, o citire a unui text ce altfel n-ar fi trezit interesul publicului de azi.