Mult zgomot. Pentru nimic - Pandorium

Cronica mea la precedentul spectacol al lui Zoltán Balázs, tot de la Odeon, se intitula "Vai de actori". Era vorba despre Pentru binele tău de Pier Lorenzo Pisano. Mă autocitez: "Primul meu impuls în timpul și după spectacol a fost să-i căinez pe actori. Să-l ții, de exemplu, pe Ioan Batinaș la repetiții și apoi în spectacol mai bine de o oră nemișcat, apoi să-i scrii cîteva vorbe ca să spună și el ceva - mi se părea de neacceptat (generos, Batinaș a acceptat). Mi-am dat seama apoi că actorii au mers alături de regizor, că l-au crezut și s-au dăruit. Poate că ei consideră lucrul la acest spectacol o experiență importantă. Asta mi se pare cel mai trist. Că un regizor are puterea să păcălească actorii și să-i stoarcă pentru un rezultat aproape nul. Important nu e ce teorii face regizorul la repetiții, ci ce anume din acele teorii (poate) prinde viață pe scenă."

Exact asta se întîmplă și în acest indigest spectacol după fabulele lui La Fontaine. Nu înțeleg (pentru că, sînt convins, nu există) miza. Ce spune regizorul în caietul-program (despre titlul spectacolului, Pandorium, de exemplu) trădează doar egoul supradimensionat al regizorului și un hiatus enorm între ce e în mintea sa și ce reușește să arate. Spune regizorul: "Nu cred că oamenii cunosc cu adevărat Fabulele lui La Fontaine. [...] Omul^[1] este obligat să regîndească, să facă un inventar, de unde a pornit, unde a ajuns, cum se vede el în ochii femeilor din jurul său. Fiecare femeie este o oglindă. Și din cauza asta, împreună cutia Pandorei, oglinzile, pomii vor ajuta publicul să înțeleagă straturile, dimensiunile diferite ale universului propus." Hîrtia suportă orice inepție... Greierele și furnica, fabula despre vulpea bearcă, cea despre broaștele care se umflă pînă crapă - oglindă a bărbatului în femeie?

Cu această cheie în minte, Zoltán Balázs aduce pe scenă opt actrițe și un actor care se zbat să se facă auziți peste o muzică mult prea antrenantă și la volum prea mare. Totul într-o scenografie inutilă care nu spune nimic în sine. Efortul actorilor e zadarnic: chiar și cu lavaliere, nu se înțelege totul. Pare că fabulele sînt pretexte ca niște femei frumoase să danseze, să cînte și să se miște în ritm, uneori lasciv (nu e clar de ce) sub bagheta regelui-leu-povestitor jucat de un Conrad Mericoffer monocrom care doar rostește alb, aproape fără inflexiuni, fără accente. Mi-e greu să cred că a făcut altceva decît i s-a cerut.

Cu toate eforturile actrițelor (ele sînt, efectiv, strălucitoare), rezultatul nu depășește un exercițiu studențesc (făcut însă cu costume și scenografie costisitoare). E foarte posibil ca actorii să fi lucrat cu bucurie și cu încredere în regizor (altfel nu-mi explic de ce montează el a treia oară în acest teatru). Dar un spectacol nu se rezumă la experiența, fie ea și formatoare, a actorilor implicați: ar trebui să aibă o miză și o finalitate îndreptată și spre public. Or, de la acest spectacol, nu rămîi cu nimic.

Păcat.

Teatrul Odeon, sala Majestic. Pandorium, după Fabule, de La Fontaine. Adaptarea, coloana sonoră, coregrafia și regia: Zoltán Balázs (Ungaria). Scenografia: Constantin Ciubotariu. Traducerea: Tudor Măinescu și Aurel Tita. Cu: Conrad Mericoffer, Alina Berzunțeanu, Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Cătălina Mustață, Paula Niculiță, Simona Popescu.