Iubiți animalele... și fabulele! - Pandorium

Surprinzător, poate... dar termenul Pandorium nu vine de la global-odiosul-actualul "pandemie". Cine merge pe inerție (sau pe fentă, în jargonul sportiv), se păcălește din pornire. Explicația celui ce a inventat termenul, regizorul Zoltán Balázs, îi luminează pe cei care s-au încumetat să intre în etern cocheta sală a Odeonului: Pandorium-izarea înseamnă (n-ați ghicit!:) deschiderea unei anumite cutii. Cea care a aparținut (nici măcar real, ci numai legendar) celebrei Pandora. Cum, care Pandora? Aceea celebrizată tocmai prin faimoasa cutie. Cerc - vicios sau virtuos - închis. Unde? Păi, tocmai în cutiuța respectivă.

Lăsând gluma la o parte, personajul mitologic Pandora a fost făurit, la porunca lui Zeus, drept pedeapsă dată oamenilor pentru neascultarea lui Prometeu (curajosul părinte al piromaniei), prin contribuția mai multor zeități olimpiene: Hefaistos, Hermes, Pallas-Athena, Afrodita și Apollo. Zeus ar fi umplut vasul (devenit, printr-o traducere inexactă, cutie) cu binefacerile, dar și relele lumii. A încredințat-o frumoasei Pandora, cu porunca de a nu o deschide. Dar... curiozitatea feminină a biruit, asemeni biblicei Eve, ascultarea, înfrânarea, frica. Deschizând-o, de acolo s-au revărsat grămadă, pe Pământ, toate belelele. Văzându-le și speriindu-se, vinovata s-ar fi grăbit s-o închidă; numai bine (adică... vai de binele ăsta!) ca speranța, bine ascunsă, mai pe fundul ei, să nu mai ajungă până la păcătoșii de pământeni.

Din vasul / cutia evocat(ă), se revarsă asupra lumii - portretizate, chipurile de animale - răutatea și ipocrizia, lașitatea și lăcomia, înfumurarea, aroganța și nesimțirea... plus toate rudele lor apropiate.

Aceasta este cheia în care Zoltán Balázs a citit fabulele lui La Fontaine. Spectacolul imaginat și plasat sub respectiva denumire generică reprezintă, îmbucurător, o reală și valabilă încercare de înnoire a formelor de expresie scenică. Capitol de care, altfel, actualitatea noastră teatrală nu duce lipsă, ba chiar încearcă să iasă la lumină de sub avalanșa de împrospătări, uneori benefice, dar și sufocată, prea adesea, de încercări chinuite, formale, alteori sterile; ca să nu mai vorbim de necazul când cele trei defecte se întâlnesc și produc... ce produc: un teatru uneori minimalist, adesea sărac, dar cu pretenții de mare profunzime sau deșartă actualitate. Sigur că, în peisajul prea bântuit de post-modernism și corectitudine politică, cu scrieri mono-ideatice, al căror mesaj clamat abia mai respiră de sub constrângerile diverselor mode sau chiar ideologii asumate și unde forma precumpănește covârșitor asupra fondului, Pandorium-ul de la Odeon aduce un aer proaspăt, necesar și revigorator.

Structurată pe formula 1 + 9 (care, pe mine, m-a dus cu gândul la poruncile Decalogului), montarea îl are în centru pe însuși mesagerul La Fontaine, asumat de un Conrad Mericoffer corect și clar, străin de orice emoție lăuntrică. Asemeni unui dresor fără bici, dar cu carte și cu o necruțătoare observație, el alege, rânduiește și revarsă asupra publicului vestitele povești. Expozeul epic inițial se dezvoltă, apoi, prin intermediul eroinelor clasice ale bestiarului fabulogen: Maimuța, Măgărița, Broasca, Găina, Viespea, Broasca, Șobolanul (întruchipate de Alina Berzunțeanu); Lupoaica, Barza, Leoaica, Nevăstuica, Elefantul (Mădălina Ciotea); Păunița, Capra, Stridia, Musca, Albina, Iepurele (Sabrina Iașchievici); Gazela, Capra, Lebăda, Rândunica, Câinele (Ioana Mărcoiu); Mielușeaua, Leopardul, Delfinul, Păianjenul, Porumbelul (Crina Mureșan); Ursoaica, Iapa, Mama Crab, Liliacul, Corbul (Cătălina Mustață); Vulpea, Broasca, Bufnița, Greierele (Paula Niculiță); Pisica, Broasca Țestoasă, Furnica, Ariciul (Simona Popescu).

Evoluând sub bagheta Maesterului-Creator (care, însă, se poate coborî și întrupa, la rândul lui, în Leu, Bou și Vultur), toate aceste pilde vii ale caracterelor umane lăsate de capul lor (să trăiești, Maître Boileau!) defilează în întâmplările clasice. O fac nu oricum, în niciun caz didacticist, ci într-o manieră amuzantă și foarte expresivă, de o certă modernitate. Conexiunile sunt vii, activând cu viteza computerului link-urile asocielilor de idei. Plastica rafinat-jucăușă (scenografie: Constantin Ciubotariu), atractivă și amuzantă, servește și inspiră tablourile ce trepidează și se succed în ritm de videoclip, mișcarea scenică - atent desenată și savant pusă la punct - valorifică frumusețea veselă și rafinată a costumelor. Se revarsă, de acolo, din cutia fermecată a scenei (y compris a Pandorei), un umor debordant, adesea arzător și coroziv, spărgând clișeele și punând la treabă creativitatea nu doar a protagoniștilor, ci a spectatorului-receptor. Făcând abstracție de unele lungimi (neatente, sau inerente?), generate de "beția jocului" controlat, dar care mai și scapă, câteodată, rigorilor sau habitudinilor, spectacolul curge frumos, vesel, colorat și provocator. Viteza, densitatea și concizia ideilor enunțate au ritmul și intensitatea scânteilor luminoase, dar fierbinți, atunci când te ating, degajate de un meșter care modelează materialul dur, tăindu-l cu flexul.

Dacă la alegoriile cu animale erau duși, întru delectare educativă, mai mult copiii (Țăndărică, Creangă), acest Pandorium se adresează - prin nivele succesive de semnificare, ca o strașnică și repetabilă ghidușie - publicului situat pe întreaga scală a vârstelor. Și o face într-un mod amuzant și înțelept, modern, atrăgător, adesea chiar fermecător. Că tot se vorbește atât de informare, pedagogie, educație: cred că aici găsim o minunată școală a vieții - pentru oricine are disponibilitatea să se lumineze asupra lumii reale în care trăim, să o priceapă și să nu se lase copleșit de ea, înainte de a o conștientiza.