Un puzzle nereușit sau o cutie a Pandorei goală - Pandorium

Sunt unele puzzle-uri alcătuite din puține piese care, puse cap la cap, dau, în final, o imagine superbă, pe care ți-e drag să o privești și te temi ca nu cumva o privire prea stăruitoare să nu distrugă magia a ceea ce a fost construit. Sunt și unele puzzle-uri compuse din multe piese, pe care te chinui să le asamblezi în fel și chip, să le pui și răspui în diferite locuri și poziții, doar pentru ca în final să iasă o imagine neclară, fără cap și fără coadă din orice unghi ai privi, imagine altminteri tare drăguță pe cutie. Dar cum mai înșală aparențele!

Cumva, cred că și Pandorium (r. Zoltán Balázs) de la Teatrul Odeon se încadrează în cea de-a doua categorie de puzzle. Deși alcătuit din bucăți interesante, bine gândite, unele chiar bine făcute, totuși, în final rămâi cu o imagine neclară, imprecisă, cu o încâlceală din care nu poți să alegi sau să înțelegi nimic tu ca spectator. Nu prea rămâi cu nimic de luat cu tine mai departe. Or, din punctul meu de vedere, dacă după un spectacol nu rămâi cu nimic, o emoție, un gând, o idee, fie ele și cât de mici, dacă spectacolul nu-ți comunică ceva, atunci poți spune că pentru tine n-a fost un spectacol bun. Iar pentru mine Pandorium n-a fost. Aș vrea să cred că n-a fost my cup of tea, dar că există un spectator care să găsească diverse sensuri neașteptate în spectacol pe care eu nu le-am găsit.

Într-o notă ceva mai pozitivă, un lucru care mi s-a părut aparte și tare interesant al spectacolului Pandorium a fost mixul eclectic de muzică. De la Dance Monkey până la Lady Gaga sau frânturi de muzică din zona clasicului, dar nu numai, spectacolul a adus câte puțin din toate. E, deci, interesant de văzut cum poți aduce stiluri atât de diferite laolaltă și ce rezultă din alăturarea asta. Păcat însă că, fără cap și coadă, fără o plasare mai bună în context, nu a ieșit nimic coerent din melanjul de stiluri muzicale (care, apropo, pare a fi playlist-ul de pe Spotify al unui adolescent, lucru care nu e rău, căci e singurul element care conferă un soi de frescheță spectacolului).

Despre fabulele lui La Fontaine nu se pot scrie multe, s-a scris destul de-a lungul timpului. În esență, fabula transpune întâmplări din lumea reală în lumea animalelor, odată cu vicii și însușiri umane, acordându-le acestora și capacitatea de a vorbi, de a spune adevăruri îndeobște acceptate. Totuși, aș adăuga faptul că magia acestei superbe poezii din care mereu se pot desprinde diverse subînțelesuri, se pierde în momentul în care aceasta e rostită ca la o serbare de grădiniță, pe un singur ton monoton, fără inflexiuni ale vocii, dar cu multe țipete cu totul nejustificate plasate pe alocuri. Probabil, aveau și aceste accente un sens - să trezească spectatorul în situația în care acesta, neavând nimic de înțeles din spectacol, adormea.

Pe de altă parte, actrițele se iau foarte în serios și-și joacă rolurile exact cum trebuie jucate. Sunt absolut splendide, fie ele îmbrăcate în rațe, gâște, vulpi sau în rochii de seară strălucitoare. Dansează bine (deși n-am înțeles de ce uneori lasciv), se mișcă bine, spun replicile bine, schimbă costumele în doi timpi și trei mișcări și revin în scenă mereu energice.

Apropo de costume, mi s-au părut ingenios construite, creative și totodată propunând spectatorilor mici joculețe de imaginație. Decorul (ambele de Constantin Ciubotariu) este de-a dreptul impresionant și deopotrivă versatil, căci bucăți din el s-au tot mutat și au întruchipat diverse lucruri pe parcursul spectacolului. Spațiul scenei devine astfel mic, încărcat, însă cu un aer flamboaiant, luxuriant, care, din punct de vedere vizual, impresionează. Totuși, puse într-un (ceva ce ar trebui să se numească, dar nu se poate numi) context, atuu-urile lor se pierd. Adaptarea pe care Zoltán Balázs a făcut-o fabulelor lui La Fontaine a scos la iveală un text (probabil) bun, pe care se pot construi nenumărate montări și care poate fi folosit în numeroase interpretări, însă pe care, de această dată, nu s-a reușit altceva decât ca montarea bine-cunoscutelor povești să capete un aer de teatralitate exagerată. Regizorul a încercat să facă multe, să surprindă, să șocheze, a avut pretenții înalte, doar pentru ca în final să nu iasă ceva coerent, nici măcar de-o comedie.

În orice caz, pentru orice puzzle reușit ai nevoie de cineva care să știe să asambleze piesele ca să aibă o finalitate, de cineva răbdător, atent și minuțios. Poate că, în cazul acestui spectacol, eu n-am reușit să fiu acel cineva. Sau poate că, de fapt, Pandorium e o cutie a Pandorei goală.