Ceasul 9, cum ziceam. TVR 1. În a doua zi de pauză a Mondialului din Qatar, e rost de film documentar proaspăt pe principalul canal al, cândva, principalei / unicei Ro-televiziuni. Regizat de Cornel Mihalache, produs de Claudia Nedelcu Duca, scenarizat de duo-ul Mihalache - Duca și realizat de Casa de Producție TVR, Phoenix. Har/Jar e unul dintre cele 2 documentare realizate în 2022 despre cei 60 de ani aniversați de trupa Phoenix. Celălalt, PHOENIX - Povestea, regizat de Călin Radu Nema, poate fi văzut zilele acestea cu ocazia câtorva proiecții speciale organizate prin țară.
La rându-i, după premiera de aseară de pe TVR1, Phoenix. Har/Jar va ieși în cinematografe în ianuarie 2023. Și tot ieri, în cadrul târgului bucureștean de carte Gaudeamus, a fost lansat și volumul omonim, apărut la editura Integral, conținând 21 interviuri (versiuni integrale) din cele 31 de la care a plecat montajul filmului (realizat de Roxana Elekes).
***
Cine a stat vreodată aproape de scenă știe că masivitatea lui Ioji Kappl e altfel decât cea a lui Covaci sau a lui Baniciu. Oricât de stereotipal ar suna, omul pare încarnarea voinicului din poveste. Undeva dincolo de mijlocul Phoenix. Har/Jar, Kappl spune câteva vorbe și apoi tace. Camera rămâne pe el, stilul ultra-dinamic de montaj (chapeau, Roxana Elekes!) ia o pauză, spectatorul tresare nedumerit. Curg câteva secunde, se aude vocea Claudiei Duca (interviurile sunt realizate în tandem de regizor și producător), apoi iar tăcere, apoi iar Claudia. Kappl tace, se îmbujorează și ochii se înroșesc. "Înseamnă că încă îl iubiți!".
La începutul documentarului, care evocă istoria Phoenix în ordine cronologică inversă, precum Hârtia va fi albastră al lui Radu Muntean, Kappl spune despre Nicu Covaci că nu mai e același om pe care îl știa în tinerețe. Nu se vorbește de nunta de AUR, dar e ca și cum s-ar vorbi. Și momentul Simion e doar unul dintre motivele teribilei rupturi. Și suntem, probabil mai toți, de partea lui Kappl. Și înțelegem că nici unul dintre noi n-ar fi acceptat traseul trupei imaginat de liderul ei în anii de pe urmă.
Și, cu toate astea, Kappl nu parează constatarea de mai sus a Claudiei. Ochii i se înroșesc și mai tare. Dincolo de mai micile și mai marile ecrane răspândite prin țară, oamenii brumei de audiență a TVR 1 întind mâna după șervețele și își trag mucii. La dracu', cu toții l-am călca în picioare pe Covaci, apoi l-am ridica, l-am strânge în brațe și l-am așeza pe scenă! Lângă Ioji, lângă Tetea (zis și Sonny Boy), lângă Țăndărică, lângă Neumann. Cât încă se mai poate. Cât încă mai sunt, cât încă mai suntem!
Sună patetic? Bun! Pentru că, uneori, rațiunea constă tocmai în înțelepciunea de a da la o parte rațiunea din calea rostogolirii miezului fierbinte în care se transformă, câteodată, sentimentele. Phoenix, acel Phoenix, încă mai (re)naște, în oamenii din trupă, din jurul trupei, din fața scenei și de pe lângă boxe & căști, o cantitate uriașă de emoție. Prin interviuri și prin alegerile de montaj, Phoenix. Har/Jar transferă această emoție pe ecran. Și asta este marele atu al filmului.
Din cele 26 de persoane intervievate care apar în film (5 interviuri au căzut la montaj), documentarul gravitează în jurul a trei personaje principale: Kappl, Covaci, Baniciu. Culmea, fiecare are momentul lui când ochii se înroșesc. Covaci, când primește, în curtea TVR, o chitară pe care o credea de mult pierdută (dubla apariție a Erikăi Jozsa Demian, soția cineastului Iosif Demian, fostă jurnalistă la secția maghiară a TVR, ulterior emigrată în Australia, e antologică: cea din prezent, datorită poveștii chitarei cu 12 coarde; cea din arhive, datorită unor înregistrări făcute pe Semenic, printre nămeți de zăpadă, în iarna când se scriau Cantafabule acolo sus, pe culmea Banatului montan). Baniciu, când rememorează atenția de care s-a "bucurat" din partea Securității după plecarea restului trupei ("băieților", cum îi numește Covaci).
Un al patrulea personaj aproape principal se conturează din evocări și arhive: Adrian Păunescu. Relația dintre Phoenix și Cenaclul Flacăra e dezbătută pe larg. Combate și fiul fostului poet de curte, Andrei.
Suprapunerea temporală între lansarea fiorului naționalist în spațiul public prin tezele din iulie '71 ale lui Ceaușescu și discuția de la malul mării dintre Covaci și Kappl ce a condus la cooptarea bassist-ului în trupă și la explorarea filonului folcloric, inclusiv cel pre-creștin, în repertoriul Phoenix, e o altă temă abordată nuanțat. Tot așa cum revine periodic și agitata relație dintre formație și organele vremii, cu precădere cele de Miliție și Securitate.
Faimoasa fugă din vara lui '77 prin vama rutieră de la Porțile de Fier are parte de o atenție specială. O evocă atât eroii ei, cât și marele rămas, Baniciu. În chip neașteptat, cuvântul de ordine e regretul: Kappl regretă enorm, chiar și acum, despărțirea de solistul trupei, Țăndărică spune azi că n-ar fi trebui să plece niciodată din România, Covaci însuși admite că viața în libertatea visată nu s-a întâlnit cu viața din libertatea reală.
Momentul ultimului concert cu Moni Bordeianu vocal, înainte de plecarea acestuia, legală, în America, schițează câte ceva din atmosfera Timișoarei începutului anilor '70. Paradoxal, legendarul oraș al Phoenix-șilor apare într-un rol mult diminuat față de alte evocări documentare ale istoriei trupei.
Moni Bordeianu, Valeriu Sepi, Costin Petrescu și Andrei Ujică depun propriile mărturii despre ce și cum a fost în diverse momente ale trupei. Apariția lui Șerban Foarță e nedorit de frugală. Printre guest stars, se remarcă Mircea Florian. Componența actuală a trupei e ignorată cu desăvârșire. E singurul gest asumat subiectiv al realizatorilor filmului care, altfel, reușesc un exercițiu de remarcabilă onestitate jurnalistică prezentând, pe bază de mărturii de sens contrar, multiple fațete ale evenimentelor majore din cei 60 de ani de istorie Phoenix.
***
Înapoi la cei trei mari. Și la Phoenix. Și la TVR. Și la nu-Schengen. Și la miezul fierbinte. Cumva, ziua de ieri a scos oleacă la lumină capitalul cel ignorat, luat la mișto, aruncat la coș. Și totuși, capitalul acesta sentimental, căci de dânsul e vorba, e singurul care ne ține, cât ne-o mai ține, împreună. Fie că vrem, fie că nu, fie că înțelegem asta, fie că nu.
Dacă vreodată cineva va încerca pe bune să facă ceva relevant din TVR, apăi producții cam de felul ăsta ar trebui să încurajeze, programeze, promoveze. Dacă vreodată vom încerca pe bune să ne răspundem la întrebarea ce ne mai unește între granițele astea non-Schengen, apăi momente de bizară și neașteptată solidaritate precum cel născut nu se știe cum în ultimele zile ar trebui să chestionăm, analizăm, provocăm.
Cât despre Phoenix și Covaci, rămâne cum a plâns Kappl. Oricâte și oricum s-au întâmplat, dacă mâine s-ar face cu adevărat concertul acela de 60, 61, 6x de ani, cu ei, cei care și-au și ne-au dat nume pe scenă, o să ne băgăm toți burțile în tricourile cele negre, o să ragem până n-o mai știm de noi și o să fim fericiți.