În textele lor, e vorba, printre altele, despre cele 3 panouri albe (plus tavanul), formând rama pe care sunt proiectate imagini felurite înfățișând minunile naturii pământene (oceanul, jungla, cascade, deșerturi, etc.), cosmosului și artei (chipurile Judecății de apoi a sublimului olandez Hieronymus Bosch) - decorurile: Carmencita Brojboiu, video design: Radu Daniel - rimând impecabil cu muzica originală și coloana sonoră gândite de Lucian Ban, despre tereminul lui Ariel (Anca Hanu) și trapa din / sub care apare / dispare Caliban (Cristian Grosu, cel mai bun actor în rol secundar la Gala Premiilor UNITER 2020), despre cele 3 parce (în)cântătoare / dansatoare (Iris - Elena Ivanca, Juno - Angelica Nicoară, Ceres - Romina Merei, coregrafia: Jakab Melinda) și despre Sycorax (Miriam Cuibus) de dincolo de ecran, despre umorul delicios al cuplurilor Stephano (Radu Lărgeanu) - Trinculo (Adrian Cucu, unul dintre acei actori de comedie ce nu se ia suficient de în serios pentru a arăta tot ce știe și tot ce poate) și Antonio (Cătălin Herlo) - Sebastian (Mihai-Florian Nițu), despre ochiul din înaltul scenei care privește / veghează / judecă / empatizează / compătimește și cărțile din buza scenei. Nimic de adăugat, totul de aplaudat.
În septembrie 2022, Ionuț Caras a fost distribuit în rolul lui Prospero. La final de noiembrie, când fermecătoarea clădire din Piața Ștefan cel Mare era deja minunat decorată de Crăciun (și venerabilul sistem de climatizare din podea învăluia stalurile în ademenitoare rotocoale de aer cald), Furtuna a umplut din nou sala cea mare.
***
Pe cărți, pe Ariel și pe bagheta sa. Pe acestea se bizuiește Prospero al lui Tompa Gábor. Înalt, oarecum fragil, impecabil rostitor de cuvinte, privind cu mânie spre trecut, cu febrilitate, surpriză, resemnare și duioșie spre prezent, cu melancolie și un strop de speranță spre viitor. Acesta este Prospero al lui Ionuț Caras.
Cumva, acest Prospero al lui Caras îl evocă pe acel Hamlet al lui Adrian Pintea (montarea din 1995, de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, a, desigur, lui Tompa Gábor). Ambii, fac un pas în față și vorbesc spre înaltul sălii și fiecărui spectator în parte. Răspicat, cald, net.
Până la urmă, și Prospero, și Hamlet primesc o lume strâmbă pe care se străduiesc să o îndrepte. Ambii reușesc. Prințul danez naște binele din moartea răului. Ducele de Milano naște binele din abrogarea răului. Ambele sunt soluții / reușite temporare. De a doua zi, oamenii își vor reîncepe atât de scurtul drum al zilei către noapte.
Cumva, Hamlet poartă un semn christic, în timp ce Prospero e mai aproape de Tatăl. Puterea primului e puterea fiecăruia dintre noi: inteligență, curaj, îndoială, prietenie, umor, disperare, iubire. Puterea celui de pe urmă e totală. Cu o baghetă minusculă în mână, Prospero poate orice.
De zeci, poate de sute de ori, m-am închipuit așezându-mă lângă Pintea și privind, alături de el, lumea. Caras m-a învățat să privesc spre ceilalți din sală și, mai departe, spre holurile și scările teatrului, spre piață, spre oraș, spre lume. Într-acolo dispare Ariel, după ce se desparte de Cel care i-a dat viață și nume. Nu înainte de acel sublim moment de ezitare, când îi dă de înțeles lui Prospero că i-ar fi plăcut, poate, să fie om. Om? Mai sună mândru acest cuvânt?
***
Până la urmă, Dumnezeul Prospero e, în termeni lumești, un dictator, nu? Toate deciziile sunt în mâna lui, are putere de viață și de moarte, de pedeapsă și de iertare asupra supușilor săi.
Până la urmă, dictatorul Prospero e, în termeni mitologici, un zeu, nu? Prin mijlociri magico-vrăjitorești, el le suspendă / pune între paranteze / influențează grosolan oamenilor liberul arbitru. Decide El pentru ei. Decide el pentru noi.
Prospero își frânge bagheta. Oricât de bună i-a fost dictatura, nu ea e drumul de urmat.
Ionuț Caras își rostește monologul final privind pe urmele lui Ariel cel eliberat. Deși personajul vorbește de libertatea sa, actorul vorbește de libertatea noastră. A fiecăruia dintre noi.
Privirea lui Ionuț ne îndeamnă să o urmăm pe Anca Hanu. Până la urmă, doar Ariel își dorește libertatea. Și o primește.
***
Atunci când am văzut Furtuna lui Tompa, la final de noiembrie 2022, ne bizuiam pe o iarnă în dulcele stil clasic. Părea că va fi frig, părea că va ninge, părea că zbuciumul anului de război și anilor de pandemie își vor primi rația de alb. Acum, la început de ianuarie 2023, facem poante cu canicula Bobotezei.
Și totuși, ceva alb s-a salvat din acea toamnă târzie. Pentru Miranda (Sânziana Tarța) și Ferdinand (Matei Rotaru), Carmencita Brojboiu a ales costumații ce poartă memoria înspre fotografiile cu Miranda (Mariana Mihuț) și Ferdinand (Ion Caramitru) din acea Furtuna a lui Liviu Ciulei (Bulandra, Sala Icoanei, premiera: 30 decembrie 1978, mulțumesc Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc! - dmtr.ro/furtuna). Albul lui Ciulei (deopotrivă regizor și scenograf al acei montări) devine albul lui Tompa - Brojboiu. Vorbele sunt aceleași (ambele spectacole se bazează pe traducerea realizată de Nina Cassian și Radu Nichita Rappaport).
Montarea lui Tompa are ceva din limpezimea privirii și prospețimea gândului care însoțeau teatrul și cinema-ul magului de la Bulandra. E o anumită lumină care se naște când și când. Ca într-un Crăciun cu zăpadă și nopți cristaline. Dacă natura nu mai poate, teatrul încă poate.
(foto: Nicu Cherciu)