Cartea de magie a regizorului - Furtuna

Premiera spectacolului după piesa shakespeariană Furtuna, în regia lui Tompa Gábor, mă duce cu gândul înapoi la zilele de aur ale teatrului clujean, când, de pildă, Gina Patrichi, invitată de onoare, evolua pe scena Teatrului Naţional din Cluj alături de Anton Tauf în Antoniu şi Cleopatra, spectacol din 1988 regizat de Mihai Măniuţiu sau chiar mai departe, când, în 1969, George Motoi, devenit blond peste noapte pentru rolul Caligula din piesa lui Albert Camus, montată de Vlad Mugur, se plimba pe străzile Clujului atrăgând atenţia prin podoaba lui capilară... sau mă gândesc la alte înfăptuiri teatrale remarcabile când...

Poate că au revenit acele zile bune pentru teatrul clujean, îmi spuneam, tocmai în acest an aniversar, când Marcel Iureş onorează din nou scena noastră întruchipându-l pe Prospero într-un fastuos spectacol, după ce la sfârşitul anilor '70 a fost angajat al teatrului. Desigur, plimbându-se acum şi el pe străzi ca altădată, petrecut de privirile pline de admiraţe ale trecătorilor, în această toamnă "nebun de frumoasă la Cluj". Dar pe stradă, chiar înainte de începerea spectacolului cu 20 de minute, am văzut-o pe actriţa Miriam Cuibus îndreptându-se grăbită spre teatru şi am rămas siderat. Figura pe afiş în distribuţie şi ea era încă pe stradă în loc să fie în cabină! Aşa ceva nu era cu putinţă! Doar în timpul spectacolului de aproape trei ore line, nestresante, m-am dumirit. Miriam Cuibus era prezenţă filmată în proiecţiile mirobolante de pe pereţii peşterii lui Prospero. Era chiar malefica vrăjitoare Sycorax, care l-a închis pe Ariel într-un copac pentru că n-a vrut să-i slujească. Dar Ariel a fost eliberat de Prospero şi odată cu acest spirit jucăuş magiile au inundat scena. Magiile lui Ariel, ale lui Prospero cel "neîntrecut în liberele arte" sau ale regizorului afin Tompa Gábor, mânuitor de adevărată magie scenică. Magia cărţilor lui Prospero, duce de Milan exilat pe insula pustie, arta lui, se conjugă la modul complementar cu iluzia teatrală susţinută la cote înalte de tensiune dramatică.

O peşteră geometrizată propune regizorul, pe ale cărei panouri se perindă imagini de o expresivitate tulburătoare. Nu decor greoi, sofisticat, aşa cum ne-am obişnuit să vedem în montări mai vechi cu piese shakespeariene, nu exuberanţă îmbrăcată în stil romantic sau neoclasic, ci simplitate şi funcţionalitate maximă propun scenografia şi costumele Carmencitei Brojboiu. Cu ajutorul proiecţiilor video, mesajul artistic primeşte augmentări de proporţii halucinante. În acest sens, scena furtunii, excelent sugerată prin imagini şi sunet, are forţa dramatică necesară descătuşării firelor narative care împletesc realul cu fantasticul în vălurile misterului şi ale feeriei. Când ducele de Milan evocă momentul alungării sale de către fratele uzurpator Antonio, pe panourile laterale apar chipurile hidoase ale personajelor lui Hieronymus Bosch şi detalii din imaginara lui lume picturală, bizară şi captivantă, servită ca decor pentru insula fantasmelor unde vieţuieşte de 12 ani Prospero cu fiica lui Miranda. Da, peştera e lumea, scena e lumea (nu spun noutăţi!) şi pe tavanul claustrării în această lume de miracole şi fărădelegi regizorul a aşezat un ochi viu, al destinului, care ne priveşte de sus, poate acuzator, poate nepăsător, poate doar mirat, o privire din depărtări astrale, ca ochiul peştelui uriaş de pe plajă, din finalul filmului lui Fellini La dolce vita.

Marcel Iureş îmbracă în blândeţe şi vicleană manipulare trăsăturile volitive ale personajului, oferind un Prospero apropiat uman structurii de cărturar melancolic ce practică vrăjitoria. Un Prospero plăpând, sensibil, aproape discret. La polul opus apare monstrul Caliban în interpretarea tăios-strălucită a lui Cristian Grosu, cu un facies standard desprins din filmele de groază. Între sălbăticia lui şi rafinamentul lui Prospero se interpun cărţile: "Luaţi-i cărţile şi va muri!" strigă el grupului care pregăteşte conspiraţia. Anca Hanu face din Ariel un spiriduş simpatic, plin de solicitudine, un fel de baghetă a magicianului. Sânziana Tarţa în Miranda se abandonează suavităţilor unei ingenue. Un îndrăgostit la fel de ingenuu este Matei Rotaru în rolul Ferdinand, fiul lui Alfonso. Un duo comic savuros obţin Radu Lărgeanu şi Adrian Cucu în Stephano şi Trinculo, doi beţivi clevetitori. Ioan Isaiu pune în evidenţă caracterul sobru şi hotărât al lui Alonso, rege de Napoli, ajuns pe insulă în urma furtunii. Din grupul naufragiaţilor fac parte Gonzalo (Petre Băcioiu), Adrian (Dan Chiorean), Francisco (Ruslan Bîrlea) şi cei doi cârcotaşi uzurpatori, Antonio, fratele lui Prospero, şi Sebastian, fratele lui Alonso, interpretaţi în forţă combativă de Cătălin Herlo şi Mihai-Florian Niţu. Lor li se adaugă cele trei spirite Iris, Ceres, Juno, întruchipate graţios, muzical şi coregrafic de Elena Ivanca, Angelica Nicoară şi Romina Merei. În felul acesta, extinderea spre fabulosul romantic şi feeric e asigurată şi remodelată uniform. Înţelegem că Furtuna lui Tompa Gábor se insinuează ca sinteză a artei scenice în care învăţăturile din cărţile lui Prospero, preluate subtil de regizor, se răsfrâng asupra actorilor cu harul unui adevărat magician.

Să ne amintim. La 1 decembrie 1919, pe scena Teatrului Naţional din Cluj se rosteau primele cuvinte în limba română - "S-a potolit furtuna." Este replica de început din piesa Poemul Unirei de Zaharia Bârsan, primul director al teatrului. Da, într-adevăr, prin spectacole de asemenea calibru putem spune că s-a potolit furtuna şi s-a aşezat ARTA.